Confesiunile umbrelei călătoare

A treisprezecea confesiune a umbrelei călătoare - BogdanFlorian92

          Maria și-a acoperit faţa cu mâinile şi m-am trezit lipit – lipită, nu mai contează – de obrazul ei. Lacrimile – fierbinţi şi sărate - nu au fost nicicând cele mai bune prietene ale mele, chiar dacă sunt croit – croită - din materiale de calitate. Nu pot dura la nesfârşit, în orice condiţii. Acum... nu sunt decât o umbrelă, ce naiba!

          — Fir-ar să fie de telenovelă! Asta chiar că întrece orice scenariu... pardon, poveste pe care am auzit-o până acum. Aşadar... Soledad şi Mateo?

         — Soledad i-a spus lui Mateo că eu vreau să mă mărit cu fiul acelor cămătari şi i-a băgat în cap tot felul de idei greşite despre mine. Dupa ce totul s-a terminat, am aflat că Soledad nu-l uitase niciodată pe fostul ei iubit. Din cauză că Mateo se îndrăgostise de mine, sora mea nu mă iertase niciodată.

         — Dar de ce nu ţi-a spus de prima dată, când aţi devenit iubiţi, că încă îl mai iubeşte? Iar tu... Serios, acum... Doar era fostul surorii tale. Cum de-ai putut să...?

         Din nou Maria a început să plângă şi în curând am devenit fleaşcă de la atâtea lacrimi.

         — Soledad a fost cea care l-a părăsit şi i-a spus că nu-l mai iubeşte. Aflase că familia lui Mateo era extrem de săracă. Mateo era susţinut de un unchi mai înstărit, dar acela murise exact când el era în ultimul an de liceu, aşa că bietul de el a trebuit să muncească pentru a-şi termina studiile şi a merge mai departe la facultate.

         — Înseamnă că Soledad nu l-a iubit cu adevărat... A renunţat prea uşor. Alvaro devenise la fel de indignat ca şi mine, doar că el putea spune ceea ce gândea.

         — Soledad se speriase atunci. Era prea tânără. Dar când l-a revăzut pe fostul iubit şi a realizat că el mai avea puţin şi devenea medic, n-a mai putut rezista. A înţeles imediat că Mateo era un bărbat adevărat şi că dragostea pentru el nu dispăruse niciodată. Pe fiecare iubit al său îl comparase, fără să vrea, cu Mateo.

         — Nu înţeleg... Pe bune dacă înţeleg şi sunt al naibii de frustrat din cauza asta. Să recapitulez ca să văd dacă am priceput cum trebuie. Aşadar... Soledad e sora ta mai mare. Maria a confirmat, înclinându-şi capul, iar eu m-am pregătit să ascult din nou povestea. Ea l-a iubit pe Mateo, dar apoi l-a respins pentru că i s-a părut că nu are viitor. Dar tu... Cum de te-ai îndrăgostit de Mateo?

          — L-am iubit mereu pe Mateo, a suspinat îndurerată Maria. El a fost mereu băiatul pe care l-am visat încă de când l-am văzut prima oară la şcoală. Am fost atât de şocată atunci când mi-am dat seama că Soledad era iubita lui, încât am crezut că nu voi mai putea să-mi revin vreodată. Dar am tăcut, am ţinut în mine şi nu am spus nimănui vreodată ce simţeam faţă de Mateo. După ce Soledad a aflat că familia lui are probleme, l-a părăsit. Mateo a căzut în depresie şi...

         — Şi tu l-ai consolat? a glumit Alvaro. Am tresărit plină de indignare, gata să-l pocnesc pe nesimţit. Nu, nu a fost chiar aşa, şi-a revenit Maria din starea de visare în care căzuse. Mateo se izolase de toţi colegii şi prietenii lui. O ocolea pe Soledad şi stătea doar în bibliotecă, să înveţe, iar în restul timpului muncea ca să strângă bani pentru familia sa şi pentru studii. Mi-era milă de el, mai ales că Soledad se afişa cu tot felul de imbecili cu bani, iar el suferea ca un fraier.

         — Şi atunci ai acţionat? a insistat Alvaro, dar ochii îi luceau umezi.

          Am înţeles atunci că era impresionat de ce aflase, dar nu voia să se dea de gol. Maria însă nu şi-a dat seama şi a continuat destăinuirea cu ochii aţintiţi pe scaunul din faţă.