Cum ar fi să aflăm o poveste relatată de o umbrelă? Nu, nu este o glumă! Dacă sunteţi curioşi să vedeţi lumea şi oamenii prin „simţurile" unei umbrele, atunci vă invităm la o lectură amuzantă, antrenantă şi inedită.
Noi - @RoxCatC, @Marlendee, @Bog...
Oamenii nu ştiu ce au avut decât atunci când au pierdut acel om sau lucru important din viaţa lor. Puţine persoane preţuiesc ce au, mereu îşi doresc mai mult, şi mai mult. Nu este greşit să-ţi faci planuri, să visezi la viitor. Acestea sunt motivele care te împing înainte. Dar, uneori, este bine dacă te opreşti să respiri, să te odihneşti după atâta alergătură şi să te uiţi în jur. Viaţa este frumoasă şi o descoperi pretutindeni. Dacă eşti deschis şi întinzi braţele, inima ta va primi toată dragostea pe care lumea o are de dăruit. Totul este să accepţi ce ţi se oferă.
Aşa era şi Maria, draga mea stăpână. Se bucura din toată inima pentru că m-a regăsit. Crezuse că mă pierduse. Şi eu crezusem acelaşi lucru, dar iată că soarta ne reunise.
Nu mi-a mai dat drumul din braţele ei. Mă ţinea lipită de piept, aşa că unii călători din autobuz, în special bărbaţi, se tot uitau pe furiş la noi două.
În bucătăria localului, Rocco pregătea ceva la cuptor. Mirosea atât de bine încât, chiar dacă era noapte, parcă aş fi gustat puţin din acele bunătăţuri.
— Ce face Marcella?
„Chiar! Sper să fie bine mama lui Rocco."
— E mai bine, a ieşit acum de la Terapie Intensivă, dar are nevoie de un stimulator cardiac. Infarctul acesta a făcut ravagii...
Avea o voce stinsă, deşi zâmbea la fel de dulce ca înainte. Ochii, în schimb... Ochii lui erau trişti, părea că se frânsese în interior.
— Dacă aş putea să te ajut...
Abia auzisem vocea Mariei. Era atât de tristă încât m-am pleoştit şi eu imediat.
— Nu, nu poţi. Rocco fusese prea aspru şi îşi dăduse seama şi el, aşa că îşi nuanţă tonul – Ba poţi! Gerard te vrea la Paris. Are nevoie de un om acolo, un om de încredere. Aş fi mers eu, dar acum nu pot. Mama...
— Şi crezi că eu...?
Maria se însufleţise dintr-odată. De mult timp nu-i mai spusese cineva că are nevoie de ea. Rocco zâmbea trist, iar fata se topi.
— Rocco, îmi pare atât de rău... Poate că Bastien îşi va da seama cu timpul unde a greşit.
— Crezi? Din nou Rocco zâmbea cu ochii înlăcrimaţi. Nu, Maria, abia acum am înţeles cum este Bastien cu adevărat. Nu am vrut să accept evidenţa, deşi vedeam ce se întâmplă. Probabil că am avut nevoie de un astfel de duş rece ca să aflu ce este în mintea lui. Nu regret nimic... nici ce am avut cu el, nici că s-a terminat. Așa a fost să fie, sper doar ca mama să-şi revină şi să mă ierte.
— Dar n-ai greşit nimic, Rocco...
Tânărul ridică din umeri stânjenit. Maria îl îmbrăţişă şi se retrase în camera ei. Îşi strânse puţinele lucruri scoase din valiză şi se întinse îmbrăcată în pat. Somnul o cuprinse abia spre ziuă.
***
— Buongiorno, principessa!
Nu-l auzise bătând la uşă, dar mirosul îmbietor care venea dinspre tava încărcată de bunătăţuri îi opri orice protest.
Rocco zâmbea şăgalnic, ţinând între dinţi un trandafir alb.
„Hm, de data asta un simbol al inocenţei şi al purităţii. Data trecută a fost galben - prietenie şi bucurie."
Mariei i se dilatară nările în faţa simfoniei de arome care se răspândea în cameră.
— Doamne, Rocco, atât răsfăţ! Când le-ai făcut şi pe-astea?
Probabil că în noaptea care trecuse, deşi Rocco nu răspunsese. Umbrele vineţii de sub ochi şi barba neagră care îi acoperea maxilarul erau singurele semne ale nesomnului.
— Mama este bine, m-a sunat asistenta care o supraveghează. Aș mai sta cu tine până când vine Gerard, dar trebuie să plec la spital. Îmi pare bine că te-am cunoscut, Maria.
A îmbrăţişat-o lung, apoi a sărutat-o pe buze. Am închis ochii repede. Era o emoţie atât de intensă în cameră încât mi-a venit şi mie să plâng. Nu m-am mirat când am deschis ochii şi am văzut lacrimile de pe obrazul Mariei. Rocco nu arăta nici el mai breaz, toată siguranţa lui de bărbat şarmant, al naibii de conştient de farmecul lui, dispăruse. Era pierdut, trist şi se uita în sus ca un idiot. Am crezut prima dată că văzuse o muscă, apoi am înţeles, se abţinea să nu lăcrimeze şi el.
Al naibii stereotip, lăsaţi bărbaţii să plângă, așa vor fi mai echilibraţi!
— Şi mie îmi pare bine că te-am cunoscut, Rocco. O să te sun ca să-mi spui de... mama ta. Ai grijă de tine!
Rocco a dat din cap cu putere, aprobând spusele Mariei.
Ce prostie! Dacă nu i-ar fi spus să aibă grijă de el, ar fi mers desculţ prin cioburi sau ar fi traversat pe roşu? Nu voi înţelege niciodată unele expresii ale oamenilor, dar intuiesc că provin dintr-o formă convenţională de adresare, de salut sau de rămas bun.
— Şi tu să ai grijă... Şi nu mai pierde umbrela! a râs cu putere şi i-am fost recunoscătoare pentru acest gând. De data asta am înţeles ce importante sunt cuvintele formale şi ce ascund cu adevărat în spatele lor.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
