Confesiunile umbrelei călătoare

A treizeci şi una confesiune a umbrelei călătoare - BogdanFlorian92

           Nu trebuie să rămâi ancorat în trecut — aşa spuneau deseori oamenii — şi am înţeles ce înseamnă acest lucru mai târziu. Mereu am crezut că nu poţi merge mai departe dacă nu-ţi rezolvi problemele, dar aveam să experimentez pe pielea mea că unele se transformă în obstacole menite să te încetinească, poate chiar să te oprească. Doar mergând înainte, experimentând, greşind şi învăţând poţi să evoluezi. Şi eu parcursesem un drum lung şi deja cunoșteam multe aspecte despre natura umană, chiar mai mult decât ştiau unii oameni despre ei.

         Pierre mă încredinţase din nou Mariei ca să fie sigur că avea să se vadă din nou cu el, aşa cum îi promisese.

          „Mâine, dacă nu mai plouă!"

          Eu voiam să plouă pentru că nu puteam lipsi de la întâlnirea cu fiul lui Pierre şi al Gisellei. Pardon, al lui Daniel şi al Gisellei. În sfârşit, ce mai contează al cui era, devreme ce aveam ocazia să-l văd şi eu.

         Dar trebuia să plouă! Nu credeam că o ploaie ar trebui să încurce planurile celor doi. Îmi dădusem seama că Maria îl plăcea pe cel care a fost primul meu stăpân, iar după luminiţele din ochii lui Pierre, care străluceau ca pomul de Crăciun, nici el nu era indiferent la farmecele actualei mele stăpâne.

          Maria adormise târziu. Stătuse la fereastră mult timp, privind la cerul înnorat. Cred că se ruga ca ploaia să înceteze. Pentru prima dată, dorinţele noastre erau cu totul opuse.

         Dimineaţa venise pe nesimţite, cenuşie şi posacă. Aproape că trecuse de tot când soarele şi-a arătat chipul palid printre norii aproape opaci. La fel era şi faţa Mariei, neodihnită şi nemulţumită. Eu, în schimb, jubilam. Aveam să fiu şi eu invitată acasă, la Pierre pentru că, sigur, urma să plouă.

         În timp ce-şi prepara o ceaşcă de cafea, telefonul ne avertiză că „eram căutate".

         — Bună ziua, Gerard, se învioră Maria la auzul vocii puternice a şefului ei. Îl auzeam şi eu de la locul meu de lângă uşă.

         — Draga mea, sper că eşti gata să pleci la serviciu. În mai puţin de patruzeci de minute trebuie să discutăm cu un potenţial client. Este important ca el să ne angajeze, ar aduce un capital substanţial pentru firma noastră. Nu am putut amâna, este foarte ocupat şi abia am obţinut această întâlnire...

           — Dar tu eşti în Paris? se miră Maria, exprimând, în acelaşi timp, şi uluiala mea.

           Când o fi ajuns Gerard în Franţa? Trebuia să rămână în Spania până la finalul lunii.

         — Tocmai am aterizat pe Charles de Gaulle (aeroport aflat la 22 de km de Paris n.a.), dar vei fi tu acolo şi vei face faţă cu brio până ajung şi eu. Ştii despre ce este vorba. Este primul examen pe care îl vei susţine în firmă. Ochii Mariei deveniră enormi. De parcă ar fi văzut-o, Gerard începu să râdă. Este vorba să stai cu el doar câteva minute, micuţo, încercă el să o liniştească, nu cred că voi întârzia prea mult, deşi traficul este îngrozitor.

         — Bazează-te pe mine. Acum voi închide că trebuie să mă îmbrac şi să plec în maxim cinci minute ca să nu întârzii.

         M-am amuzat să o văd pe Maria cum se pieptăna cu o mână, în timp ce ţinea cana de cafea în cealtă, apoi cum se încălţa şi-şi punea rochia. Evident că am început să tremur de îngrijorare că ar putea să mă uite din cauza grabei, dar exact când să iasă pe uşă, m-am aruncat la picioarele ei, gata să mă calce şi să mă strivească.