Confesiunile umbrelei călătoare

A douăzeci şi şaptea confesiune a umbrelei călătoare - BogdanFlorian92

Cu o săptămână mai devreme

          De câteva zile, Maria tot ofta şi se uita în gol pe fereastră. Sunt sigură că nu vedea nimic din frumuseţea peisajului de-afară. Deşi nu spunea nimic, eu ŞTIAM. Eram convinsă că se gândea la Daniel, francezul acela frumos care petrecuse cu ea o noapte... Nu de amor, ci de poveşti, dar micuţa inimă spaniolă se înflăcărase în acele ore în care se deschisese în faţa francezului. Îi şoptise tainele pe care le ferecase cât mai adânc până la el, îi vorbise despre speranţele care îi animau zilele şi o făceau să fie în fiecare zi atât de... vie. Pentru mine, o umbrelă, această calitate de a fi „viu" era cea mai importantă. În lungile mele călătorii, am întâlnit muţi oameni care nu mai ştiau să fie „vii", îşi omorâseră viaţa din ei cu grija permanentă de a avea un serviciu bun cu un salariu îndestulător, să aibă o casă, o maşină, o amantă căreia să i se plângă şi să-i aline atunci când zilele li se păreau prea cenuşii...

         Sincer, şi mie îmi era dor de francez, de mâinile lui calde şi mângâietoare. În scurtul timp cât fusesem a lui, ajunsesem să mă ataşez de el, poate şi pentru faptul că fusese părăsit de logodnica lui chiar în ziua nunţii şi îl văzusem suferind atât de mult. În plus, datorită lui o cunoscusem pe cea pe care mi-o doream stăpână pentru totdeauna, pe draga mea Maria.

         — Unde eşti, Daniel? Dacă nici anunţul acesta nu va putea să te găsească...

          Avea o voce pierdută, tristă şi abia în clipa aceea am observat că ţinea în mână un petec de hârtie. Adresa lui Daniel... Incredibil, o păstrase exact aşa cum o primise, de parcă ar fi fost un talisman care ar fi făcut posibilă revederea. Abia în clipa aceea am realizat ce făcuse ea în zilele acelea când umblase fără mine. Se ducea dimineaţa la serviciu, apoi pleca de nebună pe străzi şi se întorcea seara târziu, epuizată şi cu ochii stinşi. Aşadar, îl căutase în tot acest timp, dar nu-l găsise.

        Ce se întâmplase oare cu el? S-o fi întors la Gissele, fata aceea care nu ştia ce vrea?

          Nu ştiu de ce, dar n-o plăceam deloc pe ciudata aia. Poate pentru că mai întâi a suferit Pierre din cauza ei, apoi... Daniel.

          După ce am cunoscut-o pe Maria, am înţeles că unii oameni sunt născuţi să aducă tristeţe, lacrimi celor pe care îi ating, iar alţii sunt meniţi să ofere dragoste, compasiune, înţelegere, alinare persoanelor din jurul lor. Dacă ar fi să ajung vreodată om – da, am auzit la televizor despre conceptul de „reîncarnare" şi de-atunci am început să sper că voi fi şi eu cândva „vie" – jur că voi încerca să aduc bucurie, speranţă şi lumină acestor frumoase creaţii ale Universului, Oamenii...

         Aşa gândeam atunci, aşa gândesc şi acum când pare că sunt tot mai aproape de Marea trecere... 

          Dar să revenim la Maria.

         În ziua aceea, frumoasa fată ţinea în mână biletul pe care se găsea adresa lui Daniel, francezul întâlnit la Casablanca. Se pare că nu-l găsise, deşi îl căutase zile în şir. Era tristă şi lacrimile de pe obrazul ei îmi dovedeau acest lucru.

         Am realizat astfel că, în tot acest timp pe care îl petrecuse de când plecase din Casablanca, poate chiar şi mai înainte, ea încercase să-şi descopere dragostea, o inimă la fel de caldă ca şi a ei care să aibă nevoie de ce avea ea de oferit. Mateo o preferase pe sora ei, pe Soledad. Alvaro era căsătorit, dar nu ezitase să-i propună să-i fie metresă. Rocco... Hm, Rocco era un iubit universal. Băiat bun, dar iubea prea mult pe toţi şi pe toate. Un artist romantic şi generos în dragoste. Nu că Maria ar fi fost exclusivistă, dar îşi dorea un om doar al ei şi ea să fie doar a lui. E adevărat că nimeni nu aparţine nimănui, dar aici era vorba despre suflete care se leagă între ele de bună voie şi consimţeau să-şi abandoneze libertatea pentru un timp sau chiar pentru totdeauna.

          Evident că eu nu puteam să înţeleg decât analitic aceste sentimente şi relaţii, dar așa îmi explicam ce este dragostea dintre oameni şi de ce la unii durează puţin, iar la alţii se întinde pe toată viaţa.

          Aşadar, este simplu de înţeles de ce sufletul Mariei tânjea după căldura altui suflet şi-l căuta pretutindeni, parcurgând un drum atât de lung în puţinii ani pe care îi trăise până atunci. Iar Daniel fusese un bărbat care apăruse la un moment dat în viaţa ei şi-i făcuse inimioara să-i bată altfel decât o făcuse până atunci. Nu era oare datoare să verifice dacă francezul era bărbatul care putea să aibă nevoie de ce putea ea să-i dăruiască?

          Dragostea ei...