Confesiunile umbrelei călătoare

A optsprezecea confesiune a umbrelei călătoare - BogdanFlorian92

          Suntem supuşi unui număr mare de întâlniri în scurta noastră călătorie. Ca nişte particule expuse bombardamentului atomic sau molecular, descriem mişcări browniene a căror traiectorie este aproape imposibil de determinat. Sunt „n" posibilităţi să ne întâlnim cu oameni care să interacţioneze cu noi, dar probabilitatea ca ei să producă şi schimbări semnificative în viaţa noastră este extrem de mică. Şi cu toate acestea, se întâmplă. Sunt persoane pe care le considerăm importante la un moment dat, credem că sunt providenţiale, că destinul ni le-a scos în cale, dar constatăm după un timp că nu au fost decât mici artificii care s-au stins la fel de repede cum s-au aprins. După cum, în mod cu totul neaşteptat, oameni întâlniţi întâmplător, pe care nu i-am observa dacă nu ne-am ciocni de ei, generează nişte schimbări spectaculoase în viaţa noastră. În Bine sau în Rău...

***

          — Maria?! a răsunat destul de tare vocea profundă ca de tenor a unui bărbat. Părea nedumerit după felul în care lungise vocala „a", dar cel mai mult mi-a plăcut felul în care a rulat „r-ul". Francez, ce naiba!

         — Da, Maria, a şoptit ea cu tristeţe. Se părea că el o uitase, trecuse atâta timp, iar ea nu fusese decât o biată făptură asupra căreia el se aplecase cu milă într-o zi caniculară dintr-un oraş african. Mi-ai dat apă... S-a înecat şi a adăugat cu voce tremurată: nu mai contează! Te rog să mă scuzi... Cred că te-am confundat...

         S-a pregătit să închidă telefonul, în ochi îi apăruseră diamante umede ce ameninţau să se rostogolească pe obrajii netezi.

         — Nu, stai! Maria, stai, nu închide, te rog! a strigat bărbatul. Mon Dieu, nu-mi vine să cred! Jur că m-am gândit deseori la tine. Am fost îngrijorat şi m-am tot întrebat dacă ai ajuns cu bine acasă. Speram să mă suni! Dar în seara asta... În fine... Mă bucur mult că m-ai sunat! Ce faci? Cum e vremea în Casablanca? Tot cald? a glumit el şi aproape că m-a bufnit şi pe mine râsul.

        „Nu, acum ninge şi mă gândeam să fac un om de zăpadă, dar nu găseam morcovi."

          Pfui! Ce prostioare îmi treceau prin cap!

         — Cald, cald, a zâmbit ea. Doar că acum nu mai sunt în Casablanca, ci în Spania.

         — În Spania! a rosti bărbatul pe un ton visător. Atât de aproape de Franţa... Ce faci în Spania, Maria?

         Fata a oftat adânc. Oftatul ei m-a cuprins şi pe mine, la fel de contagios ca un căscat.

         — Am venit la părinţii mei, dar voi pleca în curând...

         — Vei pleca? Unde te duci de data asta, pasăre călătoare? Te întorci în Casablanca?

         Atunci am văzut cum chipul Mariei s-a destins şi, ca şi cum ar fi fost prieteni vechi, i-a povestit bărbatului – necunoscut, la urma urmei – tot ce i se întâmplase de când plecase din Casablanca până în clipa aceea.

        Gerard a ascultat-o, nu a întrerupt-o decât de două-trei ori ca să-i ceară mai multe lămuriri pentru ce nu înţelegea. Maria vorbea destul de repede, iar el nu ştia toate cuvintele din spaniolă folosite de ea.

        Am fost uluită de felul în care se purta Maria. Era atât de încrezătoare cu toate că abia se înşelase în privinţa lui Alvaro. Uneori îmi venea să-i spun să tacă sau să nu dea toate detaliile... Gerard putea fi un escroc sau un psihopat. Cum de nu se proteja mai mult fata asta?

        Au stat mult de vorbă, ore în şir. Când zorii au mijit, am fost sigură că francezul ştia totul despre Maria. Putea să-şi susţină liniştit lucrarea de disertaţie cu privire la viaţa ei, deşi el nu-i spusese mare brânză despre sine.