Confesiunile umbrelei călătoare

A cincisprezecea confesiune a umbrelei călătoare - RoxCatC

          Există fire atât de încurcate pe ghemul destinului încât pe oricare dintre ele ai alege să mergi, vei ajunge în același loc. Drumuri diferite, aceeași destinație.

          Maria ar fi putut să aleagă firul cel scurt și de mătase, să nu fi fugit de logodnicul ei, să nu fi fost obligată să treacă prin toate acele încercări și să se afle de la bun început în brațele lui Alvaro. Dar a ales firul cel lung și încurcat, aspru și plin de noduri, pe care adesea l-a simțit ca o funie grea care i se înfășura tot mai mult în jurul gâtului.

          Și, așa cum norii se împrăștie risipiți de vânt, am putut vedea cum, doar în câteva secunde, i s-au șters de pe chip toate îngrijorările, însingurarea și disperarea ultimilor ani.

          Era în brațele lui Alvaro, cel ce-i fusese ales de familie drept logodnic, fără să fie întrebată, fără să se țină cont de dorințele sau părerile ei. Dar nu am simțit din partea Mariei nici frică, nici dezgust și nici revoltă. Doar o mare ușurare. Am văzut cum i s-au relaxat umerii, iar brațele i s-au înfășurat în jurul lui Alvaro, atunci când a rostit:

          — Sunt atât de bucuroasă că ești un om bun!

          Alvaro îi mângâie părul, o sărută ușor pe creștet și-i spuse:

         — Ești o adevărată încântare, Maria! Sunt fericit că, deși târziu, am ajuns să te cunosc și cred că dacă te-aș fi întâlnit acum cinci ani, n-aș fi simțit la fel. De aceea sunt recunoscător pentru curajul și determinarea ta de atunci. Nu știu dacă aș fi avut tăria de a-mi înfrunta familia. Mi-ar plăcea atât de mult să fim prieteni, nici nu-ți imaginezi!

          Aceasta fusese cea mai ciudată scenă la care asistasem de când o însoțeam pe Maria. Era un fel de acceptare, iertare, înțelegere și empatie din partea amândurora și asta mă emoționă până la lacrimi. Aflată lângă mine, umbrela lui Alvaro mă agăță cu o spiță și mă trase mai aproape.

          Alvaro o invită pe Maria sa ia prânzul împreună şi ea acceptă încântată să mai petreacă un timp cu el.

***

          Nu mai spun ce-au mâncat pentru că nu vreau să devin nesuferită, mai ales că unii oameni nu au parte de așa ceva în fiecare zi. În orice caz, erau tot felul de bunătăți, numai una și una, iar Maria avea înfățișarea unui copil pentru care Crăciunul venise mult mai devreme.

          După prânz, a urmat o plimbare prin oraș. Ploua mărunt, iar ei mergeau braț la braț, adăpostiți sub umbrela lui Alvaro. Eu stăteam agățată de brațul Mariei și eram absolut încântată de locurile prin care pașii lor mă purtau.

          Am traversat râul Ebro și am putut admira bătrânul pod de piatră. El Puente de Piedra era calea de intrare în oraș a pelerinilor, în drumul lor spre Santiago de Compostela, la mormântul apostolului Iacob. La origine, vechiul pod avea patru arce și trei turnuri, așa cum era reprezentat pe scutul heraldic al orașului.

„Ciudad de Logroño, muy noble y muy leal".

         Am constatat cu surprindere că ascultam toate aceste istorisiri ale lui Alvaro cu ochii rotunzi de uimire și gura căscată, ca un burete ahtiat de informații istorice și culturale ce eram.

         Am aflat că Alvaro era scenarist TV și că încălcase tradiția familiei alegând această meserie. În curând aveam să înțeleg și că era de un nonconformism ieșit din comun.

          Tot el a povestit că biserica San Bartolomé, cea din care tocmai fusesem alungați, era cea mai veche din oraș, iar clopotnița fusese construită ca parte a zidului de apărare. Fațada lucrată în stil gotic era o adevărată operă de artă și înfățișa scene biblice ale martiriului Sfântului Bartolomeu.