Confesiunile umbrelei călătoare

A nouăsprezecea confesiune a umbrelei călătoare - BogdanFlorian92&RoxCatC

          Alegerea, și nu șansa, e cea care ne determină destinul, spunea un celebru om politic într-un jurnal de ştiri. Mulţi filosofi l-ar contrazice, demonstrând că destinul ne determină să facem anumite alegeri. Ei susţin că este o mare păcăleală, doar o iluzie, teoria că oamenii dispun de liberul arbitru pentru că, în realitate, Marele Scenarist a scris deja povestea, iar abaterile de la tema principală sunt minore. Poate că aş fi fost de acord cu ei atunci când o vedeam pe Maria care nu se putea hotărârî dacă să aleagă trenul sau autobuzul pentru a ajunge la Montpellier.

         Erau aproape 300 de kilometri pe şoseaua care curgea lin de-a lungul ţărmului, dar aflase de la oamenii din cafeneaua unde se oprise să-şi tragă sufletul, că drumul intrase în reabilitări şi se muncea de zor pe porţiuni întregi pentru a fi gata atunci când începea sezonul. Autobuzul ar fi fost ceva mai ieftin, dar Maria, deşi ar fi putut opta pentru un traseu ocolitor, a preferat varianta cu trenul. Chiar dacă era mai scump, măcar putea să-şi întindă picioarele şi să călătorească în linişte, meditând la cele ce vor urma în noua ei viaţă.

           Aşadar, era vorba despre alegeri la urma urmei şi, aşa cum spuneam ceva mai devreme, de oamenii pe care îi întâlneam în drumul nostru. Erau ei atomii care puteau schimba traiectoria firului de polen? Cât de mult contau dacă finalul era acelaşi? Ar fi fost ca şi cum ne-am deplasa de la Tossa de Mar spre Montpellier şi alegeam diferite variante de drum sau diferite mijloace de transport. Tot acolo ajungeam, dar depindea cu ce ne-am ales, ce-am învăţat în acest drum, cum ne-au schimbat alegerile făcute. Quod Erat Demonstrandum: destinul este rezultatul alegerilor făcute.

          Până la gara din Caldes de Malavella erau aproape 26 de kilometri. Un localnic ne-a dus cu maşina frigorifică în care încărcase lăzi pline de peşte proaspăt. O văzuse pe Maria cu micul troler şi cu mine pe post de baston – deh, încercam şi eu să o sprijin cât mă ţineau puterile, deşi vârful de metal începuse să mi se tocească şi mă temeam că va plesni – şi i se făcuse milă. Nu ne-a luat niciun ban, deşi Maria a vrut să-i plătească.

          — Nu vreau bani, domnişoară. Se vede că vei avea mai multă nevoie de ei decât am eu. Dacă vreodată te vei îmbogăţi, atunci să te întorci şi să întrebi de Gilberto Suárez, camionagiul. Îmi vei face cinste cu o băutură, iar eu te voi hrăni cu peşte prăjit. Dacă nu vei fi bogată, atunci să-ţi aminteşti de mine, să mă pomeneşti nepoţilor în povestirile tale.

Maria a mulţumit pentru stropul de bunătate primit de la acel om necunoscut şi sunt sigură că şi-a notat în minte numele lui pentru că odată şi odată îşi va plăti datoria, aşa cum se înţeleseseră. Ştiam că Maria nu uita niciodată pe oamenii care îi oferiseră ajutor mai ales că avea atâta nevoie de el.

           Caldes de Malavella era vestită pentru izvoarele fierbinţi, de aceea aşezarea era veche, iar romanii preţuiseră locul pentru aceasta, construind terme pentru cei bogaţi, cât şi pentru săraci. Panouri mari publicitare lăudau apa Vichy Catalan care se putea cumpăra în sticle de 100 ml şi aproape la fel de scumpă ca şi un parfum. Gara nu m-a impresionat cine ştie ce, dar Maria a preferat să aştepte acolo două ore trenul pentru Girona, deşi pe mine mă ardeau spiţele să mă plimb – chiar şi pe post de baston – pe străzile oraşului catalan.

         Cu trenul am mers aproape zece minute - nici nu am putut să-mi trag bine sufletul – şi am coborât în Girona unde am mai stat aproape o oră până când a venit trenul de Montpellier. Cu el am făcut puţin mai mult de două ore. Peisajul a fost spectaculos, din plasa de bagaje am putut admira Munţi Pirinei aflaţi la graniţa dintre Spania şi Franţa, apoi când am trecut prin Figueres mi-am amintit că aici s-a născut Salvador Dali – ce bine să stai toată ziua şi să urmăreşti emisiuni culturale, nu? – şi tare mult mi-aş fi dorit să vizitez muzeul de-acolo. Dar noi nu făceam o excursie, ci călătoream spre locul în care Maria avea să se confrunte cu noua ei viaţă.