Confesiunile umbrelei călătoare

Sfârşit - BogdanFlorian92

          N-am să-nţeleg niciodată cum o prietenie, atât de veche şi de frumoasă, se poate transforma în ură şi dezgust. Dezamăgirea... Ea este singura vinovată. Fără să ştim, fără să vrem, se nasc în noi aşteptări faţă de oamenii la care ţinem sau pe care-i iubim.

          Daniel, Pierre şi Edgar au fost prieteni buni încă din copilărie, dar dragostea lor pentru aceeaşi fată i-a pus pe poziţii de rivalitate. Pe măsură ce au crescut, au început să concureze pentru favorurile şi inima Gisselei. Îşi promiseseră că, atâta vreme cât ceilalţi nu erau de faţă, nici unul dintre ei nu va căuta să o câştige. Dar greu de respectat când inima îţi spune să faci altfel. Promisiunea fusese încălcată aşadar — mai întâi, Daniel, apoi Pierre şi Edgar, întors şi el din peregrinările sale prin lumi exotice, fiecare din ei şi-a încercat şansa. Iar Gissele... Gissele le-a acordat-o tuturor. Unul câte unul, i-a iubit, în felul ei, greu de înţeles pentru oamenii care nu-şi aşteaptă speriaţi, în fiecare zi, moartea. Şi, în final, cei trei primiseră ceea ce meritaseră pentru lăcomia lor... lăcomia de a vrea să fie iubit. Daniel rămăsese cu inima frântă în faţa altarului şi a invitaţilor, Pierre avusese grijă de ultimele clipe ale Gisselei şi se alesese cu un copil care nu era al lui, iar Edgar... Edgar fusese cel mai crunt lovit. Ajunsese un alcoolic care-şi plângea iubita pierdută şi nu avea curajul să-şi asume responsabilitatea de tată. Trei destine frânte pentru că au trădat prietenia.

          Maria, draga de ea, se ivise în calea lor ca o a doua şansă. Dar ea nu era Gissele, ea ştia ce vrea. Încă de la început îl alesese pe Daniel, dar el o îndepărtase grosolan, crezând că este din acelaşi aluat cu fosta lui iubită. Nu mai voia să sufere atât de mult pentru o femeie care nu-l iubea doar pe el. De fapt, suferinţa încă nu-i trecuse, rămăsese înfiptă cu ghearele în sufletul lui. Poate de aceea era atât de furios Pierre — pentru că ea îl alese pe altul, iar el pierduse din nou —  şi m-a lăsat să zac în lada asta întunecoasă, aruncată peste zeci de obiecte stricate.

         Am încercat să ţin evidenţa zilelor care s-au scurs departe de prietena mea bună. Prin deschizătura cufărului, lumina pătrundea şi dispărea la intervale regulate de timp, aşa am ştiut dacă este noapte sau zi. Mi-am găsit repede şi prieteni, sunt o umbrelă extrem de sociabilă. Un fier de călcat, căruia îi lipsea şnurul, şi un fierbător ars mi-au ascultat confesiunile în tăcere, nu m-au întrerupt niciodată. Eram tare mândră de mine în acest rol sacru de Şeherezadă şi am avut convingerea că i-am încântat şi uimit pe toţi cei care se găseau în acea ladă, cu talentul meu de povestitor. Poate că, dacă aş fi fost om, aş fi scris o carte minunată despre locurile şi întâmplările prin care am trecut. Dar nu eram umană, aşa că trebuia să mă mulţumesc cu auditoriul pe care îl aveam acolo.

***

          — Şi cu asta ce vrei să facem?

          Sunt ridicată de jos atât de repede încât îmi vine ameţeala. Nu ştiu cât timp a trecut de când am stat neclintită, dar cred că a fost mult tare. Atât de demult, încât am crezut că voi muri. Dar nu am făcut-o încă, trăiesc. Şi speranţele mi se adună în fiecare spiţă, din nou.

         Un bărbat îmbrăcat într-o uniformă gri mă studiază cu atenţie şi îmi vine să-i spun ceva necuviincios când degetele lui butucănoase îmi pipăie pânza şi vergeaua.

          — E încă bună, dar m-am plictisit de ea, îi răspunde Pierre. Poţi s-o iei dacă vrei.

          Sufletul mi se strânge de tristeţe la auzul vocii lui atât de indiferente. Stă cu o ţigară în mână şi cu o doză de bere în cealaltă. Pare neîngrijit — mai neîngrijit ca înainte.