Cum ar fi să aflăm o poveste relatată de o umbrelă? Nu, nu este o glumă! Dacă sunteţi curioşi să vedeţi lumea şi oamenii prin „simţurile" unei umbrele, atunci vă invităm la o lectură amuzantă, antrenantă şi inedită.
Noi - @RoxCatC, @Marlendee, @Bog...
Ce-ai face dacă toată viaţa ta ar depinde de o anumită alegere?
Unii filozofi spuneau că lumea a fost făcută de Dumnezeu, iar apoi el le-a dăruit oamenilor liberul arbitru. După dezamăgirea provocată de primii oameni, Creatorul a decis să nu se mai amestece în viaţa lor şi să-i lase să-şi aleagă singuri drumul spre... Aici nu am înţeles prea bine ce se afla la acel capăt de drum.
De câteva zile, Maria nu mai dormea şi se tot frământa noaptea în pat. Cel mai rău îmi părea că nu eram umană atunci când o vedeam cum îşi ia perna în braţe şi ofta până când isprăvea tot aerul din cameră. În acele clipe, simţeam că, dacă aş fi fost om, aş fi ţinut-o în braţe şi i-aş fi cântat câteva cântece de leagăn până când ar fi adormit în cele din urmă.
După noaptea nedormită, Maria o lua de la capăt. Se ridica din pat şi îşi îmbraca uniforma hotelului în care îl cunoscuse pe logodnicul părăsit la altar de fosta iubită a lui Pierre.
Hm, ce complicaţi sunt oamenii! Mai bine că sunt doar o umbrelă! Dar asta nu înseamnă că nu am şi eu... inimă.
Ups! Am zis inimă?
Se pare că tovărăşia oamenilor mă influenţase considerabil. Şi dintre toţi... parcă Maria îmi era cea mai dragă.
Oare pentru că era femeie?
Nu m-am gândit niciodată la asta... Noi, umbrelele, avem gen? Nu gramatical, asta ar fi prea simplu de spus. Sunt doar curioasă dacă nu cumva eram atrasă de Maria pentru că...
Hm, e clar că am luat-o razna. Cine a mai văzut umbrelă înzestrată cu afectivitate?
Aşadar, Maria era o fată atrăgătoare care suspina după un tip – coincidenţă sau nu, fostul meu stăpân – iar el părăsise oraşul, ţara, continentul doar la un simplu apel telefonic al fostei sale logodnice. Era un triunghi amoros şi, ce era mai grav, Maria nu ştia ce să facă. Încotro ar fi trebuit să o ia? Avea o slujbă în Casablanca, dar aceasta nu-i aducea cine ştie ce venituri. Era departe de casa ei, de familia ei, iar asta îi sfâşia sufletul de dor în fiecare zi. Mai mult, dăduse pacostea peste ea şi se îndrăgostise de un tip care iubea pe alta, dar care, la un moment dat, i-a dat de înţeles că o place. Ba chiar îi lăsase un bilet cu adresa din Franţa. De ce i-ar fi lăsat adresa dacă nu ar fi dorit s-o mai vadă? Şi, colac peste pupăză, vrăjitoarea aceea marocană o îndemnase să plece şi să-şi caute soarta.
Ştiam că acestea erau gândurile fetei cu părul castaniu pentru că Maria vorbea mult cu mine. Sunt sigură că unii zâmbesc la gândul că un om i-ar putea încredinţa unei umbrele prăpădite gândurile sale, dar am mai spus asta: Maria era o persoană atât de sensibilă şi atât de singură acolo, încât a ales să-i devin confident.
Bine, bine... Numai cârcotaşi pe-aici, zău! CONFIDENTĂ. Acum e bine?
Într-o zi, Maria s-a întors şi, pentru prima dată de când o cunoşteam, radia de fericire. Nu am ştiut ce se întâmplase până când nu a început să-şi facă grăbită bagajele. O urmăream plină de îngrijorare. Ştiu, eram egoist... egoistă, dar îmi doream din tot sufletul să nu mă uite acolo şi, cine ştie cum, să fiu aruncată la gunoi. Îmi povestise una dintre umbrelele întâlnite, pe când mă plimbam cu Maria, că aşa i se întâmplase ei. Stăpânul, un turist din Europa, o uitase într-o prăvălie şi proprietarul magazinului o aruncase după ce o păstrase aproape un an. Un cerşetor bătrân o găsise şi o transformase în... baston. Nu voiam să fiu un baston, ci – aşa cum a decis Creatorul meu – îmi doream să rămân... o umbrelă.
Când Maria şi-a ridicat valiza învechită şi a parcurs cu ochii întreaga cameră în care locuise în ultimii ani, am ridicat şi eu mânerul ceva mai sus ca să mă vadă. Dar ea avea ochii plini de lacrimi şi nu m-a zărit oricât de mult am încercat eu să mă îmbăţoşez. A ieşit pe uşă şi inima mi s-a frânt în mii de bucăţele.
Da, până şi noi, nişte umbrele prăpădite, avem inimă. Aflasem astfel pe calea cea grea cât de mult doare când cineva te părăseşte după ce i-ai fost atâta vreme confident şi paznic de vreme rea sau de soare puternic.
Dar chiar în clipa în care spiţele începuseră să mi se înmoaie sub povara emoţiilor, uşa s-a deschis şi, îmbujorată, Maria a intrat din nou în cameră. A venit glonţ spre mine şi m-a strâns în braţe:
— Te uitasem tocmai pe tine, draga mea umbrelă!
Şi în clipa aceea amînţeles că îmi găsisem în sfârşit stăpânul care mă va păstra toată viaţaalături de inima sa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
