Cum ar fi să aflăm o poveste relatată de o umbrelă? Nu, nu este o glumă! Dacă sunteţi curioşi să vedeţi lumea şi oamenii prin „simţurile" unei umbrele, atunci vă invităm la o lectură amuzantă, antrenantă şi inedită.
Noi - @RoxCatC, @Marlendee, @Bog...
Să fii bun este o alegere. Să fii rău, de asemenea. Bunătatea și răutatea sunt trăsături care îi definesc, într-o oarecare măsură, pe toți oamenii. Sunt un amalgam sufletesc și, în funcție de factori ce nu pot fi denumiți cu precizie, oamenii se manifestă într-un fel sau altul.
Ceea ce, însă, le definește umanitatea este modul în care ei răspund, în care acționează atunci când un alt om are nevoie de ei. Mâna întinsă cuiva lipsit de noroc e un gest benevol, uman, generos. Uneori, un astfel de gest nu va putea fi întors sau răsplătit într-o viață întreagă, dar aici este „trucul": să facă lucruri bune pentru alții, fără să aștepte ceva în schimb. Nimic nu se compară cu ceea ce oamenii simt după aceea. Nimeni, pe stradă, nu ştie de ce acele persoane trec cu o așa lumină pe chip, pășind deasupra norilor, de parcă întreaga lume este a lor.
Aerul sărat al mării aluneca pe hăinuța mea impermeabilă, la pachet cu stropii ce pluteau în aer câteva secunde, înainte de a atinge nisipul fin, ori de câte ori un val se spărgea furios de stânci. Bătea puțin vântul și nori răzleți alergau repede pe cer, dar era atât de plăcut, iar eu extrem de bucuroasă că ajunsesem în acest orășel pitoresc de pe coasta Mediteranei.
Tossa de Mar, situat la jumătatea distanței dintre Barcelona și granița cu Franța, era un vechi sat pescăresc. Și așa ar fi rămas multă vreme dacă, la jumătatea secolului trecut nu ar fi fost turnat aici filmul „Pandora și Olandezul Zburător" cu celebra Ava Gardner. Pandora, o femeie superbă, enigmatică, distrugea viețile celor care se îndrăgosteau de ea. Dar totul s-a schimbat când în viața ei a apărut un misterios căpitan de navă al cărui spirit era sortit să rătăcească în jurul lumii până când găsea o femeie care ar fi murit din dragoste pentru el.
Frumos! Mulţi oameni cred că poveștile de dragoste complicate sunt cele mai bune. Nu ai timp să te dezmeticești, adrenalina îți pulsează în vene, îți scade pofta de mâncare și ajungi, vrând-nevrând, într-o bună formă fizică. Dragostea te face mai frumos, pielea îți strălucește, ochii îți sunt mai luminoși și zâmbetul ți se lipește de chip. Ce păcat că dragostea nu te face și mai deștept!
Astfel meditam la probleme din dragoste ale omenirii, influențată fiind de ultimele evenimente din viața Mariei. Ieșisem la plimbare pe faleză, era o după-amiază superbă, încă nu începuse sezonul turistic și locul era oarecum liniștit. Nu știu ce materiale sau poțiuni fuseseră folosite la fabricarea mea pentru că, deși eram doar o umbrelă, uneori puteam simți la fel ca un om. Oare ce regretam mai tare, pe Alvaro sau umbrela lui? Ce-aș fi făcut eu dacă eram în locul Mariei? Știam că Alvaro nu era băiat rău, doar că avea un soi de nepăsare și credea că totul putea fi întors după bunul său plac. Chiar și oamenii, chiar și sentimentele lor.
Adevărul? Îmi doream o poveste de dragoste pentru Maria. Una mare, adevărată, ca-n filme. Ca și cum ar fi fost propria mea poveste, dacă acest lucru ar fi fost cumva posibil. Să fi fost eu, nu renunțam la Alvaro, atât de tare mă fascinase omul acela. În lumea mea, tot ceea ce făcuse el pentru Maria, chiar și acea noapte de dragoste furată, fusese o dovadă de iubire. Nu mi-ar fi păsat de cealaltă viață a lui pentru că, în acele momente cu el, aș fi fost o prințesă și știu că m-ar fi iubit până la cer. Eram uimită de felul meu romantic de a vedea lucrurile, dar normele morale nu prea se lipiseră de mine. Voiam să trăiesc, să simt și să iubesc cu pasiune, indiferent ce ar fi adus în final asta.
***
Plecarea noastră din Logroño a fost precipitată. Ajunsă acasă, Maria a avut parte de o ceartă cu părinții ei. Părea dezamăgită și extrem de supărată.
— Cum a fost posibil să picați în plasa întinsă de acest clan de mafioți? Ați fost pe punctul de a pierde tot ceea ce ați construit într-o viață, iar pe mine m-ați scos la mezat ca pe o vită la târg. În schimb, ați știut să o protejați pe Soledad, trimițând-o departe, la studii. Ea s-a ales cu universitatea și cu băiatul cel bun, iar eu cu traiul greu, printre străini, și cu băiatul cel rău.
— „Băiatul ăla rău" ne-a plătit datoriile, a spus maică-sa plină de supărare.
— Băiatul ăla rău s-a culcat cu mine și apoi mi-a spus că e însurat. Dar nu i s-a părut că asta ar fi vreo piedică în calea fericirii noastre, i-a întors-o Maria.
Maică-sa a făcut ochii mari și a dus mâna la gură de parcă ar fi vrut să-și înăbușe un strigăt. Taică-su şi-a scos ochelarii, şi-a masat puntea nasului cu un gest obosit și a intervenit şi el:
— Toată lumea știe că Alvaro este însurat. De aceea ați și stârnit rumoare cu apariția voastră, ca doi amorezi, la slujba de duminică. Lui puțin îi pasă de nevastă-sa, nimeni nu i-a văzut vreodată împreună, de la nuntă încoace. A fost o căsătorie din obligație, la comanda lui taică-su.
— Alvaro va fi tată în curând, așa că nu e chiar din obligație căsătoria lor, a comentat maică-sa.
— Dacă ești așa de bine informată, de ce nu i-ai spus fetei lucrurile astea când a adus-o acasă, în prima seară sau măcar a doua zi când a invitat-o în oraș?
— Dar tu de ce nu i-ai spus? Te-ai învățat ca eu să duc tot greul și să rezolv toate problemele în familia asta! a strigat femeia nervoasă.
Și discuția a degenert într-o ceartă în toată regula. Maria i-a privit scârbită, amintindu-și, rând pe rând, toate motivele pentru care, cu ani în urmă, hotărâse să lase totul și să ia lumea în piept.
M-a săltat de mâner și a urcat rapid în camera ei. A tras de sub pat valiza de călătorie și a început să-și împacheteze puținele lucruri. Haine, cosmetice și ceva cărți. După ce a umplut valiza, a tras fermoarele și a început să scotocească prin poșetă după ceva. Cum nu a găsit ce căuta, a întoars-o cu fundul în sus și a răsturnat-o în mijlocul patului. A început să pigulească în grămada de obiecte, pescuind lacătul și cheile geamantanului. Privirea i-a fost însă atrasă de un cartonaș. L-a studiat cu atenție, iar chipul i s-a destins, lăsându-se luminat de un zâmbet înflorit în colțul gurii.
— Gerard, șopti ea. Gerard Bastin.
Brusc mi-am amintit de bărbatul cu chip blând și ochi albaștri care, fără să ceară nimic în schimb, i-a întins Mariei o mână salvatoare atunci când, măcinată de gânduri și griji, aproape că leșinase pe stradă. Îi oferise cartea sa de vizită, invitând-o să-l caute dacă vreodată se gândea să se întoarcă în Spania.
Maria a ieșit în hol și am putut auzi țăcănitul pe care îl făcea discul telefonului atunci când a format numărul.
— Alo, Gerard? Sunt Maria... a spus ea și a urmat o pauză. Da, acea Maria pe care, într-o zi caniculară, ai salvat-o pe o stradă din Casablanca.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
