Confesiunile umbrelei călătoare

A douăzeci şi treia confesiune a umbrelei călătoare - BogdanFlorian92

          Oamenii devin nefericiţi doar din vina lor. Din păcate, nu înţeleg un lucru atât de evident. Refuză să priceapă că emoţiile sunt doar rezultatul gândurilor care se nasc în mintea lor şi nu în cea a vecinului. Şi nu e suficient că nu-şi recunosc propria vinovăţie, ei caută neîncetat să acuze pe ceilalţi pentru propria neputinţă. „El (sau ea) este de vină pentru că eu sunt tristă (trist). El m-a supărat cu atitudinea lui imatură. El a trădat prietenia şi dragostea noastră. El mi-a fost infidel şi m-a abandonat pentru nişte femei de o calitate îndoielnică..." Persoana care se plânge ia în calcul doar o parte din adevăr. Da, el a înlocuit-o cu altcineva, dar restul... restul sunt pure invenţii ale unei minţi înecate de gelozie şi de egoism. Adevărul? Cine îl ştie? Poate, dacă s-ar privi în oglindă, ar afla ce vrea să afle. Şi-ar aminti de felul în care s-a comportat cu el în ultimul timp... Nevoile ei au fost pe primul plan, nevoile lui – un răsfăţ masculin, o prostie de om imatur.

          În cazul celor doi bărbaţi – Bastien şi Rocco – lucrurile stăteau cam la fel. Bastien era un tip arătos, talentat, sensibil, dar extrem de posesiv. Dragostea lui pentru Rocco era egoistă. Îl respingea şi îi dădea speranţe de câteva ori pe zi. Rocco obosise şi, chiar dacă mai ţinea la Bastien, încerca să-l privească altfel, mai mult ca pe un prieten sau ca pe un frate. Nu avuseseră o relaţie sexuală, doar săruturi pasionale şi îmbrăţişări care îi lăsau aproape fără suflare. Bastien fusese cel care ezitase să facă următorul pas, deşi Rocco îi dăduse de înţeles într-un mod destul de subtil, că este pregătit să formeze un cuplu. Poate fusese prea subtil pentru Bastien, orgoliul dansatorului nu putuse accepta ca un ospătar pseudo-pictor să nu-i jure dragoste eternă stând în genunchi.

          Toate acestea le-am înţelese imediat după repetiţia în care Bastien se dovedise a fi atât de absent. Lipsa lui de concentrare îl enervase cumplit. Din nou egoismul îi ieşise la iveală şi, într-un mod ciudat, am încercat amărăciunea dezamăgirii când mi-am dat seama că era extrem de iritat pentru că Rocco nu-l căutase până atunci. Voia să-l vadă cerându-şi scuze şi încercând să-l împace, ca de obicei, dar acesta nu dăduse niciun semn de viaţă din noaptea trecută.

          — L-ai văzut pe Rocco?

          Bastien voia să pară indiferent faţă de fata care strângea lucrurile abandonate de artiştii care repetaseră până atunci pe scenă. Tânărul se ridicase şi de pe faţa sa dispăruse orice urmă din lacrimile furioase de mai devreme.

          Fata stătu o vreme în cumpănă, era prima dată când balerinul acela frumos i se adresa. Până în acea zi fusese invizibilă pentru el. Aproape că-i veni să se întoarcă pentru a fi sigură că nu vorbeşte cu cineva aflat în spatele ei. N-o făcu, privirea lui fixă, intensă, aproape scormonitoare, era suficientă ca să înţeleagă că zeul acela blond îi făcuse favoarea de a-i vorbi.

          — Nu, astăzi nu. Poate că...

         Dar Bastien n-o mai asculta. Începuse din nou să danseze. Probabil că reuşise, în cele din urmă, să-şi golească mintea, deoarece nu a făcut nicio greşeală pâna la final. Cel puţin aşa am crezut, dar reacţia lui după ce muzica s-a oprit a fost din nou neaşteptată.

          — Rocco, o să mi-o plăteşti! Te asigur că vei regreta fiecare moment în care m-ai ignorat, fiecare secundă în care nu am fost singurul din inima şi din gândurile tale! Cine te crezi? Nu eşti decât unul care serveşte pe la mese, nimic mai mult. Mă dai la o parte pentru o... fată cu umbrelă?!

         Chiar în clipa aceea, ochii lui m-au descoperit ascunsă în colţul în care mă abandonase. Din câteva salturi ca de panteră a ajuns lângă mine şi piciorul lui a zvâcnit ca un arc, proiectându-mă undeva printre scaunele sălii de spectacol.