Cu tine pentru totdeauna

Poate fi..

Poate fi..

Același miros. Aceeași atmosferă. Spitalul. Locul pe care nu-l agreez de nicio culoare. Privesc firișoarele ce-mi atârnă de tot corpul și mă îndrept ce este cu ele. Știu că am leșinat și știu că sunt trează deja de zece minute, dar nu m-am sinchisit să spun cuiva. Nici măcar nu știu cui ar trebui să-i spun. Îmi scot toate firele și le las să cadă pe lângă pat. Mă ridic încet, deoarece încă mă doare capul. Mă privesc în oglinda amplasată deasupra chiuvetei și pot spune că nici nu mă recunosc. Pielea îmi este extrem de palidă, cearcănele sunt bine accentuate, buzele nu au nici contur și sunt uscate, iar părul îmi este foarte deshidratat și murdar. Ochii par plângăreți, iar verdele ce odată strălucea, acum este un verde sec. Sunt încă îmbrăcată cu hainele pe care le aveam. Mă asigur că nu am uitat nimic, apoi ies pe ușă. Mă opresc brusc când observ silueta fratelui meu alături de un bărbat în halat alb, care presupun că este medicul meu, discutând. Se întorc involuntar și se îndreaptă spre mine. Fir-ar!

— De ce te-ai ridicat? Trebuia să stai și să te odihnești.

Vocea și acțiunile lui Mateo arată, foarte bine, cât este de îngrijorat. Acest lucru îmi face inima să danseze.

— Domnișoară Madison, poftiți în biroul meu. Avem de discutat.

Îmi dau ochii peste cap și urmez doctorul, lăsându-l pe geamănul meu în spate. Îmi deschide ușa și mă poftește să intru.

— Știu că ești o fată foarte deșteaptă și înțelegătoare. Ținând cont că ai aproape optsprezece ani, am decis să vorbesc cu tine direct. În toată cariera mea de medic cardiolog, niciodată nu am întâlnit așa ceva. Mi-e foarte greu s-o spun, mai ales că nimic nu este încă sigur.

— Treceți la subiect, vă rog, spun îngrijorată.

— Șansele de a avea cancer sunt mari, însă mai trebuie să facem...

  — Cancer? întreb, dintr-o suflare.

Nici nu știuce simt acum. Șoc, dezamăgire, tristețe, furie, șoc. Toate aceste emoții într-una.

— Ți-am spus, nimic nu este sigur. Trebuie să facem teste și analize pentru a afla dacă există sau nu. Am depistat că poate fi cancer, dar nu sunt sigur. Trebuie să apelăm la un cardiolog din afară, pentru că aici nu sunt profesioniști în domeniul cancerului la inimă.

Îl privesc de parcă ar fi un extraterestru, și încerc să procesez tot ce spune.

Cancer la inimă. Cancer la inimă. Cancer la inimă. Moarte.

Mă ridic atât de repede, încât scaunul se dezichilibrează, formând un sunet țipător. Ies din birou și pornesc la fugă spre ieșire, simțind că am nevoie urgentă de aer. Îi aud vocea strigăndu-mă și în treacăt îi observ confuzia de pe chip a geamănului meu. Ajunsă afară, cad direct în genunchi, simțind cum toată puterea mea se evaporă. Tot ce am construit, totul, acum a devenit nimic.

— Mad, Mad, ridică-te!

Îngrijorarea din privirea lui mă face să mă simt vinovată.

— Luke!

Vocea mea seamănă mai mult cu o șoaptă, iar în următoarea clipă îl strâng atât de tare, încât mi-e frică să nu-l sufoc. Brațele lui se încolăcesc în jurul taliei mele și mă ridică de jos, ducându-mă până la mașina sa. Lacrimile curg involuntar pe fața mea și nici nu fac nimic pentru a le opri. Mă simt ca un nimic. Un nimic cu cancer. Mă așează pe locul pasagerului, iar el pe locul șoferului. Mă ajută să iau câteva înghițituri de apă, în tot acest timp privindu-mă de parcă aș putea să mă evapor în orice moment.