Cu tine pentru totdeauna

Minciuni

         Mă privesc în oglindă și zâmbesc involuntar, în timp ce-mi mângâi burtica. Au rămas încă cinci luni până la naștere, însă sunt foarte nerăbdătoare și entuziasmată. Abia aștept să-mi țin bebelușul în brațe, să-i cânt și să-l sărut pe creștet.

          Am o ciudată presimțire că ce are să urmeze nu va avea urmări prea fericite, însă trebuie să risc.

         Îmi învălui trupul și hainele cu puțin parfum, apoi îmi iau geanta de pe pat. Mă privesc din nou în oglindă, trecându-mi mâna peste bluza roșie pentru a îndepărta o scamă invizibilă.

         Deschid ușa încet și o închid în urma mea cu același volum. Cobor scările sub presiunea unor scârțâieli, apoi intru în bucătărie. Îl observ pe Hayden mâncând și stând cu telefonul în mână. Nu am vorbit cu el de ieri, mai exact de atunci când l-am sunat pentru a-l trage la răspundere. Când a venit acasă, l-am evitat, iar când și-a dat seama că o voi face în continuare, a decis să abordeze același comportament.

     — Pleci undeva? întreabă brusc, lipsindu-se din a mă privi.

     — Vreau să-mi vizitez tatăl, mint.

     — Perfect. Mă îmbrac în cinci minute, spune, pregătit să se ridice, însă vocea mea îl oprește.

     — Singură, adaug. Vreau să vorbesc cu el între patru ochi.

          Mă privește câteva secunde, clipind des, apoi se așază și-și reia activitatea de dinainte, de parcă conversația aceasta nici nu a avut loc.

     — Să fii acasă până la cinci, spune indiferent.

     — Mă scuzi? pufnesc amuzată.

          Atunci când își ridică privirea serioasă, aproape de gheață spre ochii mei, orice urmă de amuzant dispare.

     — Am nouăsprezece ani, iar tu nu-mi controlezi viața, spun dur, săgetându-l cu privirea.

     — Trăiești în casa mea, ești însărcinată cu copilul meu și ești logodnica mea, spune răstit.

     — Acestea nu sunt motive să devin cățelul tău, spun răspicat.

     — Dacă nu ești acasă până la cinci, vin după tine și nu va ieși frumos, spune amenințător.

         Atunci când vreau să-i dau un răspuns pe măsură, se ridică și mă ocolește, ieșind din bucătărie.

         Cine naiba se crede?

Decid s-o las așa și ies din bucătărie, îndreptându-mă spre ușă. Îmi încalț sandalele și o zbughesc pe ușă, ignorând ideea de a-mi lua la revedere. Observ taxi-ul poziționat la drum și mă grăbesc să intru. Salut politicos și-i dau adresa apartamentului Emmei, apoi mă las moale în scaun, așteptând liniștită să ajung.

Deși nu ar trebui, am câteva senzații rele în legătură cu faptul că l-am mințit pe Hayden. Minciuna are picioare scurte și consecințe cât o livadă de mere. Am nouăsprezece ani, ar trebui să fiu independentă și să spun mereu că nimeni nu-mi poate controla viața, însă fiind în situația mea, nu pot face asta. Trăiesc în casa logodnicului meu și mănânc pe spatele lui, deci nu sunt atât de independentă pe cât mă cred.

— Am ajuns!

Vocea domnului care conduce taxi-ul răsună ca un țipăt în capul meu. Revin la realitate și-i întind plata pentru drum, apoi cobor, nu înainte de a-i ura o zi bună. Parcurg distanța mică până la intrare și apuc clanța ușii, trăgând de ea.