Cu tine pentru totdeauna

Suflet devorat

Mateo

Treizeci și unu ianuarie
Ora 13:51

     Nu realizezi niciodată la timpul potrivit că orgoliul de care dai dovadă poate fi uneori prea mare. Te crezi dur și cel mai deștept, când de fapt ești exact opusul. Eu eram acel opus. Care nu-i păsa de familia sa sau de ce simte fiecare parsoană de care își bate joc. Am devenit în acel fel din cauza unei persoane care ascundea o invidie interioară. M-am lăsat orbit de spusele unui străin și am îndepărtat persoana care a fost mereu alături de mine.

Flashback

— De ce m-ai chemat? o întreb pe blonda din fața mea.

— Am crezut că vrei să afli ce cuvinte frumoase spune sora ta despre tine pe la spate! rânjește Danielle.

Scoate telefonul din buzunarul de la geacă și tastează ceva pe el, apoi îl întoarce spre mine. Un filmuleț rulează pe ecranul acestuia, în care sora mea mult prea iubită spune despre mine că sunt un nesimțit pe care-l urăște.

— De unde e prostia asta? întreb, simțind furia jucându-se în tot trupul meu.

— Surioara ta a spus asta despre tine. Nu-ți vine să crezi, nu? Și eu care credeam că este o sfântă! spune Danielle prefăcându-se șocată.

Mă întorc și o iau direct înainte, intrând într-o cafenea. Furia fierbe în fiecare colțișor ar trupului meu. Încerc cu greu să mă stăpânesc.

End of flashback

Din ziua aia, fericirea nu m-a mai vizitat. Mi-am tot negat faptul că sora mea nu a putut spune asemenea vorbe despre mine, dar am ajuns la același lucru. Am crezut. Am crezut toate minciunile spuse de o străină care mi-a distrus viața pentru patru ani în doar o zi.

Toți acei patru ani în care am fost la academie, gândul mi-a fost doar la sora mea. Ce face, cum o duce. Însă simțeam ura aceea minusculă care nu-mi permitea să o sun. Aveam orgoliu. Credeam că sunt mare deștept și că aveam dreptate dreptate. Dar tot ce-am obținut cu ajutorul acestui orgoliu au fost patru ani în care am suferit. Mă comportam urât cu ea pentru că nu puteam accepta faptul că nu am avut dreptate.

Când am început să avem o relație mai bună, mi-am dat seama ce pierdusem de-a lungul timpului. Timp de patru ani, mi-am pierdut cea mai bună prietenă, sora, geamăna și jumătate din sufletul meu. Când mă simțeam rău, știam că și ea este bolnavă, pentru că mereu ne îmbolnăveam în același timp, chiar dacă eram la distanță. Simțeam aceeași durere pe care o simțea și ea, pentru că eram un suflet. Suntem un suflet. Iar toată durerea pe care o simte acum, predomină și în inima mea.

— Mateo, trebuie să mănânci ceva! Ești aici de aseară și tot ce ai făcut a fost să te uiți la perete și să țipi! spune Camila și-mi amplasează o mână pe umăr.

— Nu mi-e foame! spun, continuând să mă uit la peretele alb.

Sunt în acest spital de aseară, de când am primit un apel de la Luke. Era speriat. Acum stă într-un colț cu genunchii la piept și capul pe ei, clătinându-se în față și-n spate. Este distru. La fel ca mine. Caro și Lotte stau îmbrățișate pe un scaun puțin mai departe, iar Ethan este lângă noi. Emma nu a venit din cauza copilului. Nu vrea să prindă vreo răceală sau ceva. Toată lumea așteaptă o veste. Însă aceasta întârzie să apară. Doctorul stă în salonul acela de aseară și nu zice nimic. Surioara mea stă pe patul acela conectată la toate aparatele posibile, arătând groaznic și fiind inconștientă.