Cu tine pentru totdeauna

Pentru totdeauna

Pentru totdeauna

     Indiferent de ceea ce simt, inima mea este împăcată. Gândul că surioara mea este bine, în viață, mă face cel mai fericit. Lucrul de care îmi pare cel mai rău, este că nu pot fi lângă ea, s-o văd cum se bucură, sau cum plânge.

      Mă plimb relaxat pe stradă, oamenii trecând prin mine de parcă aș fi o fantomă. Oh, sunt una. Intru în blocul unde trăiesc Emma și Ethan, știind că surioara mea este aici. Trec prin ușă, apoi încep să râd, fiind extrem de entuziasmat de lucrurile pe care le pot face fiind o fantomă. Aș putea jefui o bancă, dar o las pe mai târziu.

      Îi observ silueta Emmei stând pe scaun, la masă, cu capul plecat, între palme. Ethan apare dintr-o cameră, cu un pahar gol în mână. Îl pune pe masă, apoi îi amplasează mâna pe umărul acesteia, mângâind încet.

  — E mai bine, a adormit, spune Ethan.

  — Nu trebuia să-i spun lucrurile alea, dar m-am enervat rău. Boala nu este un motiv ca să te scoți din rahat. Tu chiar crezi că are probleme psihice? întreabă Emma, ridicându-și capul, pentru a-i întâlni privirea iubitului ei.

  — Un om sănătos nu-și înjunghie șotia fără motiv, iubito, îi spune.

      Am un ciudat sentiment că vorbesc despre tata, dar nu înțeleg motivul discuției lor.

  — Îmi este atât de dor de Mateo, spune Emma, începând să plângă.

      Mă uit la ea, iar o emoție ciudată apare. Și mie îmi este foarte, foarte dor de voi. Încerc să alung emoția tristă și trec prin ușă, intrând, se pare, în dormitorul surioarei mele. Pașii mi se opresc când o văd, stând în pat, cu perna în brațe, plângând silențios. Involuntar, lacrimile îmi dau și mie. Acum, este prea dureros s-o văd plângând. I-am oferit o șansă la viață, pentru a o trăi bine și fericită, nu în durere.

      Mă apropii de ea, și tresar speriat când ochii ei se fixează direct în ai mei.

  — Mateo? întreabă șoptit.

      Nu știu exact ce să răspund, sau cum să mă comport. Nu știu de ce mă poate vedea, sau simți, sau auzi.

  — Sunt eu, spun pe același ton.

      Nu reușesc să-i analizez expresia după ce am spus asta, că simt două brațe mici, firave, în jurul gâtului meu, apoi multe lacrimi fierbinți. Mi-a fost atât de dor de mirosul ei de trandafiri, de senzația părului ei pe pielea mea sau de chipul ei.

  — Cum de ești aici, în viață? întreabă derutată, lărgind puțin strânsoarea, cât să-mi poată vedea chipul.

  — Nu sunt în viață, surioară, și nu știu de ce mă poți vedea, spun cu o îngrijorarea în voce, pe care reușesc s-o ascund bine.

  — Ești o fantomă? întreabă confuză.

  — Ceva de genul, da. Ești atât de frumoasă, spun zâmbind dureros.

       Imită gestul, apoi își plasează mâna pe obrazul meu, mângâindu-l încet și grijuliu. Își apropie buzele de obrazul meu, sărutându-mă lung. Mi-a fost dor de asta, și aș da orice să-l pot primi în fiecare zi, dar știu că nu este posibil.

  — Cine are probleme psihice? o întreb, amintindu-mi de discuția celor doi.

       Aceasta ezită puțin pentru un răspund, apoi oftează, și-și deschide gura pentru a mă pune la curent cu ultimele știri.