Cu tine pentru totdeauna

Cadou

Cât de deplasată poate fi o situație ca să se ajungă la asta? Un copil apare la ușă în plină seară, un copil mic de aproximativ patru luni, cu un bilet atașat de scaun. Mă simt ca într-un film. Coala albă de hârtie pare că mi se topește în mână, dizolvând cuvintele scrise cu cerneală neagră, dezordonat. Nu-mi vine să cred că tot ce se întâmplă acum este real.

Pentru început, înainte ca Caroline să ia copilul din scaun pentru a-l face să înceteze din plâns, gândul că ar putea fi copilul lui Luke m-a străpuns ca o săgeată. Îmi venea să țip, să-l iau la palme, să-i cer explicații, apoi am văzut pătratul alb, subțire care părea că strălucea sub lumina becurilor. L-am ridicat temătoare din scaun și am citit cui este adresat. Speram să fi greșit adresa. Dar nu a făcut-o. Biletul îmi era adresat mie.

Soneria telefonului mă face să sar din scaun și să scap coala de hârtie. Mă adun repede și apuc aparatul electronic de pe masa de lângă mine, văzând în treacăt că tata era cel care-l apela pe Luke. I-l duc băiatului brunet, iar acesta răspunde instant, fiind și el în stare de șoc. Vorbesc câteva minute, timp în care Luke își îndreaptă privirea, cu ochii mari cât cepele spre mine.

— Vă așteptăm, spune, închizând apelul. Camila i-a întrebat cu douăzeci de minute în urma despre adresa unde locuiești. I-am dat adresa lui Caroline, spune Luke.

Mă aplec și iau coala de hârtie de pe jos. Nimeni nu știe de existența ei cu excepția mea. I-o întind lui Luke, făcându-i semn să o citească. Îmi întorc privirea spre micuț, ascultând din nou cuvintele ce aveau să-mi schimbe viața complet.

— Draga mea prietenă, Madie. Știu că treci prin multe acum și un copil este ca o lumânare ce stă să incendieze pentru tine în această perioadă. Nu voiam să se ajungă la asta, ba chiar patru luni credeam că o să pot să-l cresc de una singură, dar m-am înșelat. De fiecare dată când îl privesc îl văd pe Mateo și inima mi se strânge. Știu că tu și Luke veți fi părinți foarte buni. Este, la urma urmei, nepoțelul tău. Hârtiile pentru adopție sunt într-un plic din buzunarul de la spate al scaunului. Mama mea lucrează acolo și a putut foarte ușor să rezolve această situație. Am încredere în tine și nu mă căuta, te rog. Am nevoie să fiu singură. O să vin în vizită, promit. Cu dragoste și iertare, Camila.

                        Mă apropii de scaun, sub privirile celor din încăpere și deschid buzunarul de la spate. Într-adevăr, aici se află un plic. Îl rup cu o viteză de neimaginat și scot alte foi de acolo. Sunt actele de adopție, în numele meu și a lui Luke. Mateo, micul copil Mateo, este copilul fratelui meu. Acum, este copilul meu. Al meu.

                         Lacrimile încep să-mi curgă instantaneu. Mă apropii de Caro și-l iau pe micuțul Mateo din brațele ei. Pentru început, aceasta pare nesigură, dar nu protestează. Îl iau în brațe cu grijă și-i privesc chipul mic, îi țin trupul fragil. Îmi duc mâna grijuliu pe obrajii acestuia, ștergându-i lacrimile mele ce s-au revărsat. Nu plânge, nu se foiește. Doar mă privește cu ochii mari, verzi, de aceeași nuanța ca a mea.

                          Nu acord atenție soneriei ce răsună în casă și nici indivizilor ce ni s-au alăturat. Tot ce contează acum este Mateo.

                          Această mică ființă ce a apărut pe nepregătite la ușa acestei case mi-a dat lumea peste cap în doar două secunde. Nu-mi vine să cred că Mateo are un copil. Nu-mi vine să cred că eu am un mic copilaș, un nepot.

                   — Ce se întâmplă aici? întreabă Margaret, privindu-l pe Mateo.

                      Tata se apropie de mine și-mi apleacă privirea spre micuț. Mărește ochii, fixându-mă cu privirea pe mine. Probabil a observat trăsăturile identice pe care le aveam și eu și Mateo atunci când eram mici, dar și acum.