Cu tine pentru totdeauna

Părinți

Părinți

Pleoapele mi se deschid încet, iar o lumină slab luminată îmi acaparează vederea. Simt un disconfort în stomac, cauzat de mirosul de medicamente. Vederea mi se îmbunătățește și pot observa foarte bine că sunt într-un salon de spital. O durere de cap și o stare de vomă pun stăpânire pe mine. Simt că vreau să dau afară tot ce am în organism, însă problema este că nu am nimic. Nu am mai mâncat de două zile. Am băut doar apă, și pe aia în cantități foarte mici. Brusc, ușa salonului se deschide, iar pe ea apare un chip foarte cunoscut.

— Doamne, te-ai trezit! Cum te simți? mă întreabă îngrijorat.

— Sunt bine! rostesc cu greu.

— Vrei apă, ceva?

— Nu! Cum am ajuns aici? întreb confuză.

— Te-am găsit aseară, leșinată în hol. Plecasem în căutarea ta, pentru că era deja nouă, iar la telefon nu răspundeai, și începeam să-mi fac griji. Am adormit-o pe Maya, apoi am coborât. Mă panicasem foarte tare, Madie! Însă nu asta este problema acum. Problema este că nu mănânci. Ai leșinat din cauza că organismul tău nu are nimic în el de două zile. Tu îți dai seama ce înseamnă asta? De ce nu mănânci? întreabă indignat.

  — Nu am avut poftă, spun simplu.

  — Ieri unde ai fost? De la ora două până la ora nouă seara nu am putut să dau de tine.

  — Luke, te rog, mă doare capul! Nu-mi mai pune atâtea întrebări, mă smiorcăi.

  — Mă duc să-l chem pe doctor! spune și iese din salon.

Peste aproximativ trei minute, un bărbat trecut deja de vârsta medie, chelios, intră în salon, însoțit de Luke.

  — Bună dimineața, domnișoară Madison! Cum vă simțiți? mă întreabă.

Strâmb din nas la auzul numelui meu complet și-mi dreg glasul.

  — Bine!

  — Bănuiesc că știți de ce ați ajuns aici. Ce vă determină să nu mâncați? mă întreabă direct.

  — Nu am avut poftă zilele astea și nici nu reușeam să mănânc ceva! recunosc.

  — Acesta nu este un motiv. Trebuie să-ți faci timp, pentru că alimentația este ceva important, fără de care nu putem trăi. Nu ai nimic grav, însă te-aș ruga ca de azi să respecți toate mesele. Te odihnești un pic, apoi vei veni la mine pentru a te externa. Și, în legătură cu altă chestie. Ai ceva probleme cu inima?

  — Nu, din câte știu eu, mint.

  — Atunci, nu este necesar să facem o investigație mai intensă. O zi bună! spune și pleacă.

  — Vezi, doctorul a spus aceleași lucruri. Trebuie să mănânci, Mad! oftează Luke și se așează pe marginea patului, alături de mine.

  — Știu, oftez. Maya ce face?

  — Secția aceasta are și un salon de joacă, iar ea a vrut mult să-l încerce. Nu știe că te-ai trezit, dar crede-mă, a fost foarte îngrijorată.

  — Avem școală azi, Luke! Trebuie să ne ducem! spun panicată și încerc să mă ridic, însă mâna lui mă oprește.

  — Am vorbit cu directoarea și a spus că nu e nicio problemă, atâta timp cât te faci bine.

  — Bine! spun și mă întind, din nou, pe patul incomod.

  — Mă duc s-o aduc pe Maya și să-ți aduc  dejunul. Nu accept refuz! spune când observă că vreau să zic ceva.