Cu tine pentru totdeauna

Pierdere crucială

                      Este atât de greu să pierzi un membru al familiei sau un prieten apropiat, însă este atât de insuportabil de dureros atunci când pierzi o parte din tine. Un mic bob de mazăre care avea să-ți fie alături mereu, la bine și la greu. Care avea să te înveselească și să se uite la tine cu privirea tristă, atunci când întreabă de ce părinții ei s-au certat.

                Îmi strâng genunchii în brațe și-mi afund fața în ei, începând a cincea sesiune de lacrimi. Gâtul îmi este uscat, iar mintea lipsită de orice rațiune. Camera goală, întunecată și rece în care mă aflu îmi oferă un sentiment de frică. Sunetele ascuțite care provin de partea cealaltă a ușii sunt ca niște săgeți în urechile mele.

                 Îmi imaginasem că se poate întâmpla orice, o palmă, o mână în păr, totul, doar nu aia. Îi simt mâinile jegoase în același loc, iar dorința de a-mi arde acea porțiune de piele este uriașă.

                 Îmi ridic privirea din genunchi, iar lacrimile și panica apar în cantități mult mai mari atunci când întâlnesc chipul acelei persoane oribile în toate colțurile camerei. Îmi duc mâinile la urechi, încercând să scap de țipătul ascuțit, însă-mi dau seama că totul este, de fapt, în mintea mea.

                  Mă ridic din patul rece și tare, ascuzându-mă într-un colț al camerei și dând frâu liber lacrimilor. Îmi duc mâna la abdomen și încep să lăcrimez mult mai tare atunci când simt o ușoară nivelare.

               Bebelușul meu, mica mea rază de soare care avea să-mi lumineze viața cu un plânset acum nu mai este. A plecat, m-a abandonat, exact ca toți ceilalți din viața mea. Nu a încercat nici măcar să lupte pentru mine, pentru mama ei. Îmi aduc aminte cum ziua precendă, fiind în drum spre locul care nu se poate numi casă, îmi imaginasem deja prima ei zi de școală, primele codițe pe care avea să i le împetesc, primul pupic pe care avea să i-l dau, prima ținere de mână sau prima ceartă mamă-fiică. Nu am întâlnit-o, nu am văzut-o, nu am vorbit, dar îmi este foarte, foarte dor de ea.

             Îmi duc mâinile în jurul gâtului atunci când simt aceeași senzație ca-n ziua accidentului. Încerc să îndepărtez degetele reci și aspre de pe pielea mea, iar atunci când nu reușesc, încep să mă vârcolesc și să țip de durere, crezând că pot să mor acum, sugrumată de două mâini care nu sunt reale. Nu pot auzi nimic din lumea reală, doar țipetele și râsetele unor copii din capul meu, care-mi provoacă dezgust și senzații de tremur în tot corpul. Printre lacrimi și neajunsul de aer, observ chipul panicat al doctorului care încearcă din răsputeri să-mi ia mâinile din jurul gâtului. Într-un final, cedez și mă las moale, căzând pe podeaua rece, gata să mă înghită și să mă arunce în cel mai întunecat colț al pământului. În doar câteva clipe, mă trezesc pe suprafața tare a patului, cu un material rece pe frunte. Îmi deschid ochii cu frică, înfășurându-mi brațele în jurul copilului inexistent. Annie se uită la mine îngrozită, cu o expresie care transmite clar că este pregătită să mă interneze într-un spital de nebuni.

               Nu se deranjează să-mi vorbească, deoarece știe că o va face fără folos. A încercat de câteva ori aseară, iar ca răspuns a primit doar suspine. Mă vârcolesc în plapuma subțire și inconfortabilă până micul material rece de pe frunte cade. Mă întorc pe partea opusă și-mi strâng corpul în brațe, suspinând încet. Nimeni nu poate înțelege ce simte o femeie atunci când își pierde copilașul, cât de dureros este și cât de mult vrea să plece și ea pe urmele lui. Toată lumea se așteaptă să mă ridic și să încep să dansez, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Toată lumea crede că nu doare, că nu simt nimic, că este doar o pierdere obișnuită, însă adevărul este că sufletul îmi este rupt în mii de bucăți, fiecare fiind secată de orice urmă de fericire sau liniște.