Cu tine pentru totdeauna

Întunericul morții

                                     Madie

         Nu pot auzi nimic. Sunt într-un loc care găzduiește doar culoarea albă. În jurul meu sunt trei uși, fiecare având câte un număr pe ușă. Mă uit în jos la aspectul meu și observ că port o rochie albă. Analizez din nou ușile și o aleg pe cea cu numărul doi. O deschid, iar în fața mea apare o cameră de spital. Tresar când îmi observ trupul pe pat și pe fratele meu lângă, plângând în hohote. Mă apropii de el și-i pun mâna pe umăr, iar următorul lucru mă șochează.

Mâna mea trece prin el.

Repet acțiunea de câteva ori, dar același rezultat. Nu pot să-l ating. Nu pot să-i alin durerea.

— Mateo! strig, însă acesta pare că nu mă aude.

Continui să-i spun numele, dar în zadar. Nu poate să mă audă.

Ușa care se deschide îmi captivează atenția și mă întorc, zărindu-i chipul trist al Camilei. Aceasta se așează lângă Mateo și-i pune mâna pe umăr, apoi își sprijină capul de spatele lui.

  — Doctorul Melton face tot ce poate, Mateo. Te rog, fii puternic! spune aceasta cu o voce tristă.

  — Trebuie să fac ceva. Trebuie s-o ajut! spune acesta suspinând.

Se ridică și traversează distanța până la ușă, apoi iese din salon. Mă întorc spre Camila, iar în următorul moment simt o furnicătură la mâna. Când îmi ridic privirea, observ că prietena mea mă luase de mână.

  — Trezește-te, te rog. Toți îți ducem dorul! spune.

Nu reușesc să reacționez nicicum, pentru că mă trezesc din nou în același loc alb și lipsit de viață. Îmi simt sufletul plângând de durere și un sentiment puternic de a izbucni în lacrimi.

  — Iubitule?

Mă uit șocată la silueta din fața mea care-mi zâmbea drăgostos. Însă starea de șoc dispare ca prin magie, fiind înlocuită de o bucurie de nedescris. Îi sar în brațe și încep să râd când acesta mă învârte. Pe el pot să-l ating. Acest lucru îmi aduce câteva semne de întrebare.

Mă îndepărtez îndeajuns de el cât să-i văd fața și-mi pun mâinile pe obrajii săi, mângâindu-i grijuliu.

  — Unde suntem? întreb admirându-i frumusețea ireală.

În lumina de aici arată mult mai bine decât îmi aminteam.

  — Cum ai fi spus tu, în ceruri! spune continuând să zâmbească.

Ies din brațele sale și mă îndepărtez, privindu-l cruciș.

  — Cum adică în ceruri? Tu ce cauți aici? întreb panicată, încercând să-mi stăpânesc gândurile negative ce mă asaltează.

  — Îmi este atât de dor de tine, iubito. Te rog, întoarcete! spune și face câțiva pași, dispărând prin minune.

Mă uit în jurul meu în speranța că-l voi vedea, dar în zadar. Nici urmă de el.

  — Luke? Luke! strig din toate puterile.

Nu primesc nici un răspund și nici un semn că cineva m-a auzit. Analizez mai bine împrejurimile și încerc să-mi dau seama ce ar trebui să fac mai departe. Întâlnesc din nou acele uși și decid să intru pe cea cu numărul unu. Deduc faptul că sunt într-un parc.

Ce legătură are parcul cu viața mea?

Înaintez, însă mă opresc brusc când aud câteva râsete cunoscute. Îmi întorc capul în stânga la nouăzeci de grade și zâmbesc involuntar când o observ pe micuța Maya, jucându-se cu părinții ei. Fug spre ei și-i strig numele în nenumărate ori, dar nu obțin nici o reacție. Când ajung lângă ea încerc s-o iau în brațe, dar este același efect. Brațele mele trec prin corpul ei.