Cu tine pentru totdeauna

Întâlnire neașteptată

Întâlnire neașteptată

Doi februarie
Ora 10:42

       "Să te țin în brațe ar însemna totul pentru mine acum. Să vorbesc cu tine sau să te sărut ar fi un vis devenit realitate. M-aș mulțumi dacă m-ai privi pur și simplu în ochi și mi-ai zâmbi drăgostos, cum doar tu poți. Nu pot vorbi cu nimeni despre ce simt acum, deci am decis să încep un jurnal. Să scriu aici toată durerea pe care o țin în mine și care mă devorează cu încetul. Este a doua zi de când tu, mica mea prințesă, ești țintuită la acest pat. A doua zi de când nu ți-am auzit vocea plăpândă și nu ți-am admirat ochii de smarald care m-au vrăjit din prima. A doua zi de când viața mea a devenit o rutină. De fapt, nu este nici măcar o rutină. Sunt non-stop la spital, admirându-te în liniște. Ești exact ca frumoasa adormită și crede-mă, dacă te trezeai cu un sărut din dragoste adevărată, nu ți-aș fi părăsit buzele. Te iubesc din toată inima mea, îngeraș.
           Al tău, Luke!"

Amplasez micul caiet pe noptieră și-mi îndrept privirea spre ființa mea minunată. Doarme atât de adânc. Ai zice că este o prințesă care-și așteaptă prințul. Buzele ei au rămas la fel de rozalii, iar ochii, chiar dacă sunt închiși, îmi topesc inima instant.

O durere îmi străpunge mâna, apoi văd cum bandajul alb se transformă încet, încet în roșu. Am lovit oglinda aia mult prea tare, dar pentru un moment am uitat de durerile care mă cuprind, pentru că au fost înlocuite. Aș vrea să-i pot lua suferința iubitei mele și să mi-o transfer mie. Eu să fiu cel de pe pat, cu fața palidă, nu ea.

Deși este puțin scârbos, nu mi-am schimbat hainele din seara aia. De când Madie a închis ochii. Nu mai am viață în mine de atunci. Sunt exact ca un deșert. Uscat și pustiu.

Cum se zice: " Speranța moare ultima", iar eu încă sper. Nu am încetat niciodată, chiar dacă lumea din jurul meu continuă să spună că nu are nici o șansă. O să-și revină. O să-și revină și o să stea din nou în brațele mele. O să o simt din nou.

Îmi șterg lacrimile, apoi ies din salon. Trebuie să rezolv câteva lucruri cu o persoană pe care nu am văzut-o de trei zile. Cu tatăl meu.

Ora 12:36

          Intru în complexul de apartamente, iar o amintire îmi străbate minte. Eram exact aici, cu iubita mea de mână și făceam glume pe seama acelei bâtrâne. Era atât de fericită atunci.

Bat de câteva ori în ușă, apoi o față deplorabilă, cu barbă și ochi roșii îmi apare în raza vizuală. Șocarea de pe chipul său este evidentă, iar eu mă întreb dacă știe sau nu că sunt fiul lui.

  — Luke, bine ai venit. Madie este bine? întreabă și se dă din ușă, făcându-mi loc să intru.

Mă așez pe canapea, iar el îmi urmează exemplul. Se uită la mine cu îngrijorare, probabil din cauza feței mele care exprimă că sunt supărat. Dar poate fi și din cauza aspectului meu. Arăt ca un om de stradă, chiar și mai rău.

  — Madie este în comă! spun dintr-o suflare.

  — Știu, am aflat de la Mateo. Va fi bine, îți promit! spune și zâmbește.

  — Îmi promiți în calitate de tată? întreb, uitându-mă atent la reacția lui.

Uimit, stresat, nervos. Aceste stări predomină în el acum.

  — Ce vrei să spui? întreabă cu o confuzie falsă.

  — Oh, nu ești tu tatăl meu? întreb ironic, simțind furia instalându-se în trupul meu.