Cu tine pentru totdeauna

Suflet rănit

Suflet rănit

Pot să aud. Peste un timp, care mi s-a părut o eternitate, pot să aud din nou.

Îmi deschid ochii lent, simțindu-mi tot corpul greoi și obosit. Lumina puternică mă face să-i închid din nou, apoi, când mă obișnuiesc puțin cu ea, îmi plimb privirea prin cameră.

  — S-a trezit! exclamă un bărbat care-mi pare destul de cunoscut.

     Câteva persoane se apropie repede de mine și încep să-mi scoată firele care stăteau atârnate de trupul meu. Este ciudată senzația pe care o simt acum. Nu pot să-mi mișc membrele, iar corpul meu nu vreau să reacționeze la nimic din ce vreau. Caut prin jur după chipul cunoscut al fratelui meu, însă nu-l pot găsi.

  — Mă poți vedea? Știi cine sunt? întreabă doctorul.

     Aș vrea să răspund, dar nu pot. Cum ziceam, corpul meu nu vrea să răspundă cerințelor mele. Încerc să dau din cap, însă nici asta nu pot.

  — Luați-o pentru analize și anunțații prietenii, spune doctorul, iar în următorul moment simt cum sunt pusă pe ceva rece.

     Acest obiect rece începe să se miște, și nu știu dacă chiar se mișcă sau este doar în mintea mea. Recunosc chipurile lui Ethan și a Camilei care se poziționeasă deasupra mea. Îmi adresează diferite întrebări, însă nu sunt capabilă să răspund la ele. Intrăm într-o cameră întunecată, care miroase a utilaj vechi și medicamente. Recunosc chipul doctorului care se ocupa cu verificarea stării cancerului meu. Sunt băgată într-un fel de sicriu alb, apoi trec printr-un tunel cu raze albastre. Îmi aduc aminte de această procedură, care pare că au trecut zece ani de când nu am mai făcut-o.

     În tot acest timp în care fac diverse investigații, mintea îmi este doar la Mateo și Luke, pe care nu i-am văzut de când m-am trezit. Am un sentiment că ceva nu este în regulă, însă nu vreau să mă stresez și mai mult cu gândurile acestea negative.

     Am stat trei ore izolată, pentru a-mi veni în fire puțin. Acum, după aceste ore de relaxare, simt că trăiesc din nou. Durerea care persistă în zona inimii încă este foarte accentuată, dar medicul a zis că este normal. Ar trebui să doară, pentru că am altă inimă acum. Sunt complet legată de persoana care s-a sacrificat sau a fost bolnavă, și a decis să mă ajute pe mine. O să rămân profund recunoscătoare acelei persoane, cât și familiei sale.

      Ușa salonului se deschide, iar silueta doctorului Melton apare în raza mea vizuală. Are un zâmbet semi larg pe chip, iar acest fapt mă face doar să gândesc negativ. Oare nu au ieșit bine analizele?

  — Te simți mai bine? întreabă blând și se așează pe scaunul de lângă.

  — Da, mulțumesc. Cum sunt analizele? întreb nesigură, cu o teamă majoră.

  — Nu ești în siguranță totală, dar analizele spun că ești mai mult decât bine. Am învins, Madie! spune, iar zâmbetul îi crește considerabil.

     Pentru prima dată în ultimele luni, plâng de bucurie. Fiecare particulă de apă pe care o vărs acum redă fericirea și recunoștința interioară.
Nu-mi vine să cred că am scăpat cu bine.

  — Te rog, nu plânge. Dacă tumoarea a fost eliminată, asta nu înseamnă că nu te poți îmbolnăvi iar. Va trebui să vii la control o dată în lună, fără stres, lacrimi sau efort fizic pentru șase luni. Totul va fi bine! spune și-mi ia mâna într-a lui.

     Încerc să-mi opresc lacrimile, însă acestea tot continuă să apară. Faptul că am învins cancerul înseamnă atât de mult pentru mine, încât nu mă pot gândi la altceva. Cu excepția unui lucru. Unde este Luke?