Cu tine pentru totdeauna

Moment neașteptat

Moment neașteptat

      De trei ore mă plimb prin oraș și încerc să mă calmez. Am leșinat după ce am aflat că am cancer și am fugit după ce mi-am revenit. Am refuzat orice fel de tratament. Cred că cel mai bine ar fi dacă m-aș împăca cu ideea.

     Voi muri.

     Toate planurile pe care mi le-am făcut pe viitor sunt distruse. Nu voi avea niciodată o familie. Nu-l voi putea vedea pe Mateo alături de o familie. Nu-mi voi putea ține copilul în brațe. Nu mă voi putea trezi lângă soțul meu în fiecare dimineață. Nu voi putea aplica la facultatea pe care mi-o doresc. Nu voi avea o carieră. Nimic.

     Îmi dau două palme pentru a-mi reveni și intru pe teritoriul academiei. Nu vreau să dau de bănuit ceva. Nu acum. Când am ieșit din spital i-am dat un mesaj mamei în care i-am spus că am trecut pe la o prietenă să-mi iau la revedere și că mă voi reține puțin.

Intru în camera mea, unde mama și tata se agitau prin cameră, iar Mateo se juca relaxat pe telefon.

  — Ce s-a întâmplat?

Toți trei se uită la mine și răsuflă ușurați.

  — Trebuia să apari în urmă cu o oră și ne-am făcut griji. Acum că ești aici, putem pleca.

Încuviințez din cap și-mi iau geanta. Nu mi-am luat toate lucrurile, pentru că mă voi întoarce imediat după Crăciun aici. Mateo și-a luat doar trei tricouri și o pereche de pantaloni înapoi, pe care le-a îndesat în geanta mea. Băieții.

  — Eu conduc!

Geamănul meu o ia la fugă pe scări pentru a ajunge primul la mașină. Tata intră în joc și începe să alerge după el. Dacă Mateo va conduce, mă duc pe jos acasă.

  — Scumpo, ești bine? Pari cam abătută.

Mama mă ia de braț și coborâm scările.
Sigur mamă, sunt foarte bine. Doar am cancer în stadiul trei, nimic serios.

  — Sunt doar obosită.

Încuviințează și se așează pe locul din față, iar eu mă așez în spate, lângă frate-meu. Râd de fața lui care seamănă cu a unui copil răsfățat care nu a primit ce a vrut.

***

Privesc melancolică pe geam și mă gândesc ce-am făcut să merit asta. Soarta asta. Cum să fac, ca nimeni să nu sufere după moartea mea? Să dispar? Să mă ascund sau să fug în altă țară?

Sunt întreruptă de un ciocănit în ușă. Mateo intră nesigur, de parcă îi este frică de ceva.

  — Ce faci?

Chiar dacă nu m-ai sărit unul la gâtul celuilalt, nu avem aceeași conexiune ca-n trecut.

  — Mă gândesc, la lucruri. Tu cu ce ocazie pe aici?

  — Nu am intrat de foarte mult timp în camera asta, cam de cinci ani.

Încuviințez din cap, pentru că nu știu ce să zic. Să zic că-mi pare rău? Că a fost vina mea? Că vreau să revenim la normal?

  — Mateo, îmi lipsești. Îmi lipsesc toate zilele cu tine, în care stăteam până târziu și ne prosteam, organizam diferite concursuri, pictam pereții, aruncam cu roșii în geamul domnului Noah și ne spuneam totul. Mi-e dor de geamănul meu.