Capcana(Tărăşenia)

Capitol 6

Capitolul 6

~~~

Ajunsă acasă, în liniştitoarea ei camera, dădu frâu liber tuturor îngrijorărilor şi temerilor. Lacrimile, prea mult reţinute, depăşiră bariera genelor dese şi udară din abundenţă perna pe care se trântise deznădăjduită Elizabeth. Venera neimpresionată de durerea fetei se întinse sonor, din toate încheieturile şi coborând din pat se duse la ferestră. Începu imperturbabilă să-şi spele blaniţa pufoasă aruncâdu-i din când în când nişte priviri vădit plictisite. Ploaia rece, în concordanţă cu durerea ei, bătea sonor în geamuri, clocotind păreri şi învolburând trăiri latente. Incapacitatea delimitării trăirilor o bulversă total. Încerca să-şi facă ordine în noianul de gânduri care o încolţeau brutal. Ce voia de fapt?

De ce se împotrivea cu atâta înverşunare nunţii?

Îi plăcea de Adam, mereu îl plăcuse strict la nivel fizic. Înalt, atletic, cu multă prestanţă, mult mister şi o nonşalanţă studiată, frânsese multe inimi în rândul domnişoarelor dornice de măritiş. Faptul că în spate avea un întreg ducat nu îi diminuase gradul de eligibilitate, ba din contră averea lui inestimabilă era un bonus pe piaţa căsătoriilor. Dar ea nu era o oarecare domnişoară, ea era matură, inteligentă. Oare asta o deranja, că simţise ceva în îmbrăţişarea lor, în sărutul furat în grădină? Se pare că trupul o trădase, dând zăgaz gândirii şi evadând din încătuşare spre o mare de senzaţii şi trăiri cu totul noi pentru ea. Ce simţise Adam când o sărutase, oare fusese trăznit de avalanşa trăirilor sau ea nu era decât puţin mai interesantă ca restul debutantelor pentru că opunea rezistenţă?

Era clar confuză de sentimentele ei pentru Adam, dar în ceea ce privea şarada iubirii lor, nu avea decât să joace mai departe rolul atât pentru liniştea părinţilor ei cât şi ai lui Adam. Faptul că Adam adâncise prin purtarea lui grozăvia compromiterii ei din grădină nu trebuia lăsat nepedepsit. Dumnealui doreşte o nuntă cu forţa, ei bine de asta va avea parte şi de o mireasă rece, iritată şi colerică. Într-un târziu adormii, răpusă de gânduri sumbre, şcenarii dezastroase ale vieţii lor în comun şi sentimente contrare.

~~~~~

Adam era puţin nedumerit... cei doi prieteni ai lui îl refuzaseră când îi rugase sa îl însotescă la Portland Club după bal. Doar viaţa lui se întorsese cu susul în jos după seara asta şi ar fi fost perfecte nişte vorbe încurajatoare de la cei doi. Vinovaţia pe care o simţeau cei doi prieteni în legatură cu implicarea în toată povestea se pare că îi împiedicase să dea curs invitaţiei lui, pretextând oboseala, numai că el tot confuz era de refuzul lor, neştiind nimic de implicarea celor doi în şaradă.

Aşa că din lipsă de companioni, Adam se duse direct acasă. Era prea surescitat să plece cu trăsura aşa că hotarî să dea drumul vizitiului şi să facă drumul pe jos. Reşedinţa ducelui de Lancaster era la câteva străzi distanţă pe Mayfair. Vălătuci de ceaţă densă se învolburau sinistre în jurul gardurilor, iar aerul rece îngheţase atmosfera într-o tăcere lugubră. Avea o senzaţie stranie că nu e singur în zmoala nopţii, că e pândit din cotloane întunecate. Instinctele lui de spion se activară din inerţia exerciţiului căpătat pe continent, când viaţa lui atârna de un fir de aţă de fiecare dată când se afla singur în întuneric. Adam se oprii o clipă să scruteze împrejurimile îngheţate, dar asta fără a avea răbdarea necesară de a vedea ceva cu adevărat dincolo de neguri. Iuţii paşii prea agitat de cele petrecute recent la bal pentru a mai cerceta zona cu minuţiozitate. Scufundat în propriile gânduri nu văzu lumina distincă a unei ţigări ce se profila pe fundalul nopţii mohorâte. Urmăritorul se oprii odată cu Adam într-o poziţie perfect statică, îngheţând în timp şi reţinându-şi respiraţia cu teamă. A fi descoperit de unul din Îngerii Morţii, cum erau numiţi cei din trio-ul de spioni de elită ai Angliei care speriaseră în războiul recent Franţa, nu reprezenta nimic romantic...ba dimpotrivă sinistru. În special acest Înger al Morţii era cel mai periculos dintre toţi. Dacă se adeverea ceea ce aflase astăzi de la informatorul care participase la bal şi cel mai periculos spion britanic se însura...ei asta era genial...se pare că şi moartea e vulnerabilă.... În tot acest timp, Adam înainta îngândurat spre casă. Era confuz. Iniţial crezuse că Elizabeth va ajunge la acceptare, odată trecută surpriza, dar acum când răcoarea îi devenise sfetnic bun, limpezindu-i gândurile, începu să aibă îndoieli. Se împotrivea cu o înverşunare feroce, de parcă perspectiva unei vieţi cu el o umplea de groază, la naiba doar nu se compara cu libidinosul de Oakley. Din câte ştia nu inspirase nimănui greaţă sau repulsie, ba din contră toate domnişoarele bune de măritat ar fi făcut apoplexie de încântare dacă ar fi fost în pielea ei. Ce avea fata asta? Se pare că va avea ceva de furcă cu reacţiile ei năbădăioase. Spera din suflet că Elizabeth să nu fi relatat toată întâmplarea din gradină părinţilor. Oricum faptul că el sărise în ajutorul fetei compromise, ba mai mult luase iniţiativa pentru a deturna gândurile nobilimii avide de senzaţional, de la un scandal promiţător, îl punea într-o lumină bună în faţa viitorilor socrii, care din câte ştia erau oameni rezonabili. Ajunse în apropierea casei maiestoase a ducelui de Lancaster ce se profila austeră pe cerul plumburit. Bătu la uşa masivă, iar Bickle, cu o sclipire voioasă în ochi deschise uşa larg ploconindu-se până la pământ.