Capcana(Tărăşenia)

Capitol 24

În acelaşi timp, spre domeniul de la ţară al ducelui de Lancaster, se îndreptau şase persoane cum nu se poate mai diferite.

Michael Thornton viconte de Sheffield, frate cu Elizabeth, primii cu bucurie invitaţia lui Campbell la moşia de la ţară, având în vedere că avea de lămurit cu prietenul lui Adam, câteva aspecte deranjante de la nuntă. Totodată voia să se asigure că Elizabeth trecuse cu bine peste prima lună de căsătorie, având în vedere că nu intrase cu dreptul în căsnicia asta. Şi acum îl mai treceau fiorii când îşi amintea ziua nunţii surorii lui cu Adam. Când plecase cu ea de la reşedinţa Averton, spre Westminster Abbey, părea candoarea în persoană, înveşmântată toată într-o pelerină de un alb orbitor. Totul căpătase conotaţii sinistre, când, ajunşi în faţa bisericii, împieliţata dezbrăcase în grabă pelerina şi coborâse în trombă din trăsură, într-o rochie neagră. Rămăsese fără replică pentru câteva momente, într-o stupefacţie totală, dar reuşise într-un final să îi decreteze câteva directive înainte de a intra în biserică. Încercase să îl avertizeze şi pe Adam, din priviri, că nunta se putea îndrepta spre un mare dezastru. Dar Adam, cu abilitatea lui deosebită de a se adapta oricărei situaţii, reuşise să regleze lucrurile şi să dea impresia că vestimentaţia miresei era o preferinţă bizară a lui. Nu ştia ce anume se petrecuse între cei doi, astfel încât să genereze un asemenea comportament din partea Elizabethei. El venise cu două zile înaintea nunţii dintr-o misiune de pe continent, ca atare nu fusese în preajma celor doi când se curtaseră. Oricum totul se desfăşurase cu repeziciune şi în mare grabă, ai fi zis că iubăreţilor le sfârâiau călcâiele în dorinţa de a se lua mai repede. Ori ceea ce se petrecuse la nuntă demonstra contrariul. Spera din toată inima ca lucrurile să se regleze între cei doi, deoarece niciunul din ei nu merita o viaţă nefericită în continuare. La Elizabeth ţinea enorm şi realist vorbind, lăsând la o parte sentimentele fraterne, ea era o femeie deosebit de frumoasă, inteligentă, educată, în aceeaşi măsură în care fusese el şi Stephan. Cât despre Adam, era un bărbat extraordinar cu care lucrase în multe misiuni de spionaj pe continent. Arătos, inteligent, loial şi de nădejde, era fix genul de soţ pe care l-ar fi ales pentru Elizabeth. Abia aştepta să vorbească cu amândoi, deoarece rămăseseră prea multe necunoscute nelămurite. Dacă totul intrase pe un făgaş normal, viaţa celor doi îşi va urma cursul firesc.

Geff (Geffray Andrew viconte de Stonehurt) şi Alfie ( Alfonce Barnet viconte de Melbourne) au primit cu îngrijorare invitaţia lui Adam la domeniul Lancaster de la ţară. Ştiindu-se cu musca pe căciulă şi implicaţi până peste cap în şarada premergătoare nunţii, nu prea aveau chef de vizite făcute chiar pionului principal, din toată capcana orchestrată de duce cu concursul lor. Era clar că se aflau într-o situaţie fără ieşire sau sorţi de izbândă. Cum o dădeai nu era bine, finalitatea era clară ca bună ziua, îl vor ofensa ori pe duce ori pe Adam. Dacă Adam era nefericit în căsnicia lui, ei purtau toată vina. La cum debutase nunta, cu ofensa incredibilă pe care mireasa se hotărâse să o aducă în ziua nunţii, nu ştiau ce să mai creadă. De când îi însărcinase ducele cu punerea în şcenă a şaradei, ştiau că nu au cale de întoarcere. Era o chestiune de timp, ca Adam să afle şi atunci o să fie vai şi amar de ei. Poate chiar asta se întâmplase, poate chibzuise îndelung şi pusese totul cap la cap. Doar era extrem de inteligent, ca spion principal în piesa britanico-franceză ce se desfăşura de ceva vreme. Dacă întradevăr aflase, viitorul suna sumbru pentru ei doi. Plecară la drum destul de amărâţi şi temători relativ la modul cum îi va primii Adam.

Hyène, spionul francez se îndrepta spre ultima locaţie a ţintei, Adam Frederick Garrat Sutherland, marchiz de Campbell şi viitorul duce de Lancaster, membru activ în brigada de elită a spionajului britanic. Drumurile lor se intersectaseră pe continent, de mult voia să îi facă de petrecanie. Cea mai umilitoare misiune pentru el, se finalizase dezastros tocmai datorita lui Campbell şi a lui Sheffield. Brigada asta de elită îi stătuse ca un ghimpe în coaste. Acum era momentul să regleze conturile cu o parte din ei, mai ales că primise o misiune clară, care îl autoriza să îi elime negreşit pe oricare din cei cinci componenţi ai Brigazii de Elită, cunoscuţi ca Brigada 5. Ideal ar fi fost să scape de toţi, dar era prea realist ca să se îmbete cu apă rece. Dacă reuşea să omoare măcar doi şi asta ar fi însemnat un success incredibil. Îl luase în vizor pe Campbell, ca primă ţintă, tocmai pentru că îl considera cel mai periculos dintre toţi cei cinci spioni. Apoi, probabil şi-ar fi îndreptat atenţia spre Michael Thornton viconte de Sheffield. Cu răbdare, putea ducea la bun sfârşit misiunea asta, care îi făcea cu adevărat plăcere.