Rosè

~Capitolul 15 ~

Dylan ajunse în parcare chiar când îşi văzu maşina ieşind pe porțile spitalului,având o viteză cu mult peste limita legală.

Băgă mâna în buzunar după mobil pentru a o suna pe fata care plecase cu maşina lui. Apelă contactul cu numele "Rosè",iar dupa trei tonuri de apel,răspunse:

-Da?se auzi vocea stinsă a Rosèi.

-Iubito?Unde eşti?spuse Dylan,cu durere pentru fata pe care o iubea.

-În parcare.

-Ce parcare?întrebă Dylan,încercând să afle mai multe.

-În port,raspunse fata la fel de sec ca şi până acum.

-Aşteaptă-ma acolo,te rog,vin acum.
Acestea fiind spuse,Dylan închise apelul şi neavând maşină,singura soluție era să ia un taxi sau să meargă pe jos.
Deoarece era destul de departe portul,se îndreptă către primul taxi.

*Din perspectiva Rosèi*

Primul lucru pe care-l fac când ies din curtea spitalului este să încep să înjur și să merg spre nicăieri.

Îmi aduc aminte că atunci când eram mică,îmi plăcea foarte mult să merg în port să privesc vapoarele. Mereu veneam aici cu bunicul și cu bunica,era locul nostru.

Fix când parchez,îmi aud telefonul sunând. Îl scot din buzunar și văd că cel care sună e nimeni altul decât bărbatul căruia i-am furat mașina.

-Da?răspund sec,dându-mi de gol vocea slabă.

-Iubito?Unde ești?mă întreabă și îi pot simţi durerea și îngrijorarea din glas.

-În parcare,îi răspund simplu.

-Ce parcare?îl aud întrebând aproape ironic.

-În port,răspund la fel de simplu ca și până acum.

-Așteaptă-mă acolo,te rog,vin acum.

După ce spune asta,îl aud respirând zgomotos și închizând apelul. Nu știu cum poate avea atâta răbdare cu mine.
Chiar dacă nu ne cunoaștem de mult timp și suntem împreună și de mai puțin,îl simt de parcă l-aș cunoaște de-o viață.

Cobor din mașina iubitului meu,după care mă îndrept către port. Ajung pe podul de lemn și mă așez,descălțându-mă pentru a-mi putea băga picioarele în apă.
Apa e încă puțin călduță,așa că stau liniștită și privesc cerul înstelat.

Îmi este foarte dor de bunicul,iar acum că am aflat că bunica e atât de bolnavă,nu îmi pot imagina cum va fi fără ea. O iubesc foarte mult,cu toate că în ultimul timp nu prea i-am mai spus-o,dar ea știe lucrul acesta.

Pierdută în gândurile mele,îmi revin la realitate și aud niște pași. Mă ridic și mă întorc cu o viteză de robot,gata să îl lovesc pe cel care are de gând să se apropie.

-Ușurel,războinico! Sunt doar eu,îmi spune Dylan ușor amuzat.

Fug către el pentru a-l lua în brațe,deoarece chiar am nevoie de o îmbrățișare și să mă liniștească. Iar nimeni n-o poate face la fel de bine ca și Dylan.

-Ușor,iubito. Sunt aici,nu plec nicăieri,îmi spune Dylan mângâindu-mă liniștitor pe spate.

-Mulțumesc!spun,desprinzându-mă de el suficient cât să nu-l sufoc. Chiar nu știu cum reușești să mă suporți și să nă accepți cu toate problemele mele.

-Rosè,cu toții avem probleme. Unii mai multe,alții mai puține. Unii mai grave,alții mai ușoare. Dar fiecare avem nevoie de cineva care să ne ajute să rămânem cu picioarele pe pământ. Iar dacă vom cădea,să avem o mână care să ne ridice.

Mă uit cu lacrimi în ochi la el și-l întreb:

-Și tu ai probleme?

-Bineînțeles,răspunde. Doar că nu ți le-am putut spune fiindcă le ai și tu pe ale tale. Ai și facultatea pe cap,examene,sesiuni. Nu aveai nevoie să mă asculți și pe mine.

-Dylan,spun întorcându-mă cu fața spre el și luându-i palmele în mâinile mele micuțe,eu mereu voi fi aici pentru a te asculta,la fel cum faci tu cu mine. Eu mă deschid foarte greu și deobicei,nu accept prea mulți oameni în viața mea,deoarece am un trecut misterios,dar tu ai reușit să mă schimbi. Nu mai sunt aceeași fată mereu serioasă,care nu râde și nu vorbește cu nimeni.

Se uită la mine plin de compasiune și văd sinceritate și iubire în ochii lui verzi.

-Te iubesc,Rosè. Acestea fiind spuse,mă năpustesc asupra buzelor sale,mușcându-l.

Eu poate înca nu sunt pregătită să-i spun acele două cuvinte,însă sunt sigură ca le simt. Simt pentru acest bărbat ce n-am simțit pentru nimeni,și sper ca toate astea să nu fie doar un vis.

Ne desprindem unul de altul,iar Dylan îmi spune:

-Vrei să te duc acasă sau ne întoarcem la spital?

-Nici acasa,nici la spital,spun eu prinzându-l de după gât.

-Dar unde vrei,domniță?întreabă,prinzându-mă de șolduri.

-Hai să mergem la tine!spun eu,zâmbind.

-Ești sigură că vrei să mergem la mine?mă întreabă din nou,apropiindu-se cu buzele de gâtul meu.

-Mhmm...,spun zâmbind.

-Bine,hai să mergem atunci,spune bucuros,desprinzându-ne doar pentru a ne împreuna mâinile și a ne îndrepta către mașină.

-Pot conduce eu?întreb,râzând văzându-l ce față face.

-Sigur,doar sunt la tine cheile!spune,uitându-se precaut la mașină.

Încercând să-mi ascund zâmbetul,ne urcăm în mașină și pornim. Sunt obosită și nervoasă,dar cu el în preajma mea,totul trece mai ușor.

-Să-mi spui adresa,îi zic după ce ieșim din parcare.

După jumătate de ora,am ajuns acasă la Dylan. Coborâm din mașină și intrăm în casă,dar chiar când să intru și eu,îmi aud telefonul sunând.

-Alo?răspund,necunoscând numărul. Da,eu sunt.

Dylan se uită întrebător la mine,dar stă și așteaptă să termin convorbirea și să-i spun cine este la celălalt capăt al firului.

-Ok,putem să ne vedem mâine sau e urgent?întreb,expirând zgomotos. În regulă,în douăzeci de minute la depozituri? Perfect,ne vedem acolo,spun si închid.

Mă uit la Dylan,după care îi spun:

-M-a sunat...

Heiii! Mă scuzati ca n-am mai postat demult,dar acum am revenit cu un nou capitol. Sper să va placă!  ♡♡

  Oare cine credeti ca a sunat-o pe Rosè? *astept parerile voastre in comentarii* ☆