NOCIVI

♡13♡

Mara: "Îmi doresc să dorm în brațele lui unde să mă simt protejată, să îi aud inima cum bate, să fiu lipită de trupul lui..."

Nu există suficiente cuvinte pe lumea aceasta care să poată descrie senzaţia pe care o simt în clipa în care pot să îl strâng în braţe pe cel care mi-a fost din nou erou, iar eu i-am fost, de asemenea, eroină. Mă priveşte blând de parcă totul ar fi aievea, de parcă nu îi vine să creadă că eu mă aflu aici şi îl strâng în braţe cu dor, după tot ceea ce s-a întâmplat între noi. Îmi ridic privirea, iar ochii lui ciocolatii îmi stârnesc fluturaşii din stomac care încep să se agite. E îngrijorat, trist, cu cearcăne sub ochii frumoşi, dar are acelaşi efect ameţitor asupra mea şi dorinţa arzătoare de a-mi lipi buzele de ale lui este tot mai greu de ignorat, inima îmi accelerează, ritmul meu respirator o ia razna şi am nevoie să simt gustul buzelor lui într-un sărut pasional, plin de dorinţă, în care limbile noastre se duelează pentru supremaţie într-un dans sălbatic, în timp ce îi simt mâinile cercetându-mi lacom trupul şi lipindu-mă de el într-un mod erotic şi mă face să resimt câmpul magnetic dintre noi care mi-a lipsit atât de mult în ultimele luni.

- Te iubesc, Mara şi nu voi mai permite să se întâmple nimic care ne poate despărţi, promit. Ştiu, face o pauză, îmi pare rău pentru că te-am minţit, nu ştiu de ce... îl întrerup, lipindu-mi din nou buzele de ale lui doar pentru a-l face să nu mai pomenească trecutul, căci am ales să îl uit şi să trăiesc doar în prezent, să mă bucur de fiecare clipă frumoasă. Când vreau să îi spun toate aceste lucruri, uşa se deschide şi îl zăresc pe Ryan care afişează un zămbet de milioane. Mereu am zis că trebuie să facă reclamă la pasta de dinţi.

- Ce fac porumbeii? întreabă cu chef de glume şi ironii ca întotdeauna, se pare că nu s-a schimbat deloc. Vă anunţ cu părere de rău că timpul a expirat şi veţi fi nevoiţi să vă continuaţi declaraţiile de dragoste acasă.

- Acasă? repet eu pentru a mă asigura că Ryan chiar a rostit acel cuvânt.

- Da, am rezolvat eu, dar trebuie să vă prezentaţi la proces peste trei zile, acum bucuraţi-vă unul de celălalt, aveţi nevoie, iar tu, Mara, îmi datorezi o cafea, spune cu zâmbetul pe buze, moment în care îi mulţumesc pentru ce a făcut şi îl îmbrăţişez prieteneşte, dar gestul meu îi provoacă oarecare gelozie lui Joel, care ne priveşte confuz. Mă întorc apoi la el, îl iau de mână şi ieşim din birou.

- Cine este tipul acesta? mă întreabă, dându-şi ochii peste cap într-un mod dramatic, care aproape îmi provoacă un hohot de râs.

- Eşti gelos? Deja? Ryan este doar un prieten din copilărie, mamele noastre erau cele mai bune prietene, îi spun pentru a se linişti, deşi poate ar fi fost amuzant să îl mai fierb puţin.

- Nu îmi place modul în care te priveşte, atât, rosteşte accentuând fiecare silabă în parte, dar decid să îi ignor observaţia şi ne îndreptăm spre parcarea din faţa secţiei, unde Erick ne aşteaptă sprijinit de maşină, cu ochelarii de soare la ochi pentru a se feri de Soarele puternic, dar şi de vântul care îi ciufuleşte părul şi îl face să pară un licean.

Realizez că nu e o idee prea bună să apar cu Joel de mână în faţa lui aşa că îi dau drumul uşor, grăbesc pasul şi mă urc pe bancheta din spate, lăsându-i pe băieţi să se salute în modul lor specific, adică să dea mâna într-un fel ciudat specific băieţilor.

Privesc luna de la balconul camerei mele, mereu m-am simțit privilegiată de faptul că singura cameră cu balcon de la etajul casei este a mea. În actele mele de rebeliune adolescentină, vara obişnuiam să îmi scot lampa cu picior înalt şi un scaun pe balcon şi să citesc până în zori romane de dragoste pentru ca mai apoi să privesc răsăritul, să ascult cântecul greierilor şi ciripitul păsărelelor care îşi au cuibar în castanul falnic din grădină, urmând ca a doua zi să profit de faptul că părinții mei sunt la muncă şi să pot dormi toată ziua. Acum, deşi sunt obosită şi ar trebui să mă odihnesc, respectând recomandarea medicului, stau pe balcon şi privesc cerul înstelat, gândindu-mă că cei doi băieți dorm în camera de oaspeți şi pufnesc în răs, soarta este atât de surprinzătoare, cine ar fi crezut vreodată că se va întâmpla asta? Îmi iau romanul preferat din bibliotecă şi îl recitesc pentru a suta oară, deşi cunosc replicile pe de rost. Mă cufund în universul fantastic creat de Jane Austin şi mă sperii când simt brațul cuiva în jurul taliei mele. Primul instinct este să țip, dar se pare că a prevăzut ceea ce urmează să fac şi îmi acoperă gura. Mă zbat în braţele lui şi mă întoarce cu faţa spre el. În clipa în care îi zăresc privirea de ciocolată şi părul creţ, mă liniştesc şi încerc să îmi potolesc inima speriată din cauza acestui şoc.