NOCIVI

♡16♡

Mara: "Poate are dreptate, poate nu l-am uitat, poate inima mea încă îi aparţine, dar am luat o decizie pe care o voi respecta cu orice preţ."

În afara viitorului meu soț nu mai am pe nimeni altcineva. Uneori mă simt orfană, familia lipsindu-mi extrem de mult şi nu distanța este vinovată, ci eu care nu le-am spus adevărul încă de la început, deşi eram conştientă că lucrul pe care ai mei îl detestă din tot sufletul este minciuna.

Sentimentul de a nu fi binevenită in propria casă, modul în care mă priveau părinții, dar mai ales bunica, cea la care țin cel mai mult, mi-au frânt inima deja distrusă de separarea de Joel.

Ultimele două luni au fost o perioadă în care m-am axat pe dezvoltare personală, fără lacrimi şi fără să uit să zâmbesc. Am înțeles că viaţa merită trăită în ciuda obstacolelor pe care destinul ni le atribuie. Sper că familia mea mă va ierta într-o zi şi sunt fericită ca subiectul Joel nu mai doare la fel de tare ca înainte, mintea mea nu mai este preocupată de el non stop, ci doar îşi mai aminteşte uneori, atunci conştiinţa mea îşi face apariția, spunându-mi că este fericit alături de soția lui şi probabil sunt nerăbdători să îşi posts strânge minunea în brațe.

Am înțeles că viața e un joc ale căror reguli sunt necunoscute nouă, muritorilor. Suntem doar nişte marionete ale destinului. Bineînțeles că avem dreptul la propriile decizii, dar dacă ceva trebuie să se întâmple, destinul se va da peste cap şi va face ca acel lucru să aibă loc indiferent de cât ne-am strădui să îl evităm. Soarta nu a considerat că eu şi Joel să formăm in cuplu, ci mi l-a scos în cale pe brunetul cu ochi verzi care mă iubeşte necondiţionat.

Mă întreb cum ar fi fost să mă îndrăgostesc de el şi nu de Joel. Probabil nu aş fi avut inima frântă, nu aş fi vărsat râuri de lacrimi, dar nici nu aş fi fost la fel de puternică.

Mă privesc în oglindă şi îmi prind părul într-o coadă de cal, îmi aşez rochiţa albă de dantelă şi părăsesc micuţa garsonieră pentru a mă întâlni cu logodnicul meu la o cafenea cochetă situată la capătul străzii. Da, Erick este logodnicul meu, iar nunta este programare peste o săptămână. Am fost cerută într-o seară în timp ce luam cina acasă la el şi vizionam un film de comedie. Totul a fost rapid, Erick s-a pus în genunchi în fața mea, vizibil emoționat şi temător cu privire la răspunsul pe care urma să i-l ofer. Am acceptat, ştiind că el este bărbatul care mă merită cu adevărat, deşi eu sunt conştientă că nu merit dragostea lui.

Ajunsă la micuța cafenea, îl zăresc la masa noastră, masa cu numărul 21 pe care o rezervă de fiecare dată înainte de a ieşi împreună, deoarece este situată într-un loc mai intim al restaurantului, unde ne place să ne savurăm cafeaua.

- Îmi pare rău, cred că am întârziat, spun grăbită şi îl pup pe obraz.

- Merită aşteptarea, bebecita. Te-aş aştepta şi o viaţă întreagă, îmi răspunde şi se ridică pentru a-mi trage scaunul, apoi îşi lipeşte buzele moi de fruntea mea şi se aşază la locul lui, far mă ține de mână, privindu-mă dulce.

- Am comandat deja clătite cu fructe proaspete şi cafea, rosteşte zâmbind.

Îi mulțumesc şi imediat apare un chelner care ne aduce cele mai delicioase clătite pe care le-am mâncat vreodată şi licoarea magică fără de care nu îmi pot începe ziua. Muşc din clătită, savurând-o, dar nişte sos îmi ajunge pe buza de jos. Fără să mă gândesc prea mult, îl ling, muşcându-mi buzz uşor fără a vedea că Erick mă cercetează cu privirea.

- Te rog, nu mai face asta. Ţi-am spus vreodată ce ți-aş face? mă întreabă cu o privire perversă pe care înainte de a fi logodnica lui nu am văzut-o, apoi îşi arcuieşte sprânceana dreaptă în aşteptarea răspunsului meu.