1995 (Pauză)

Capitolul 26

      — Toți sunt în pat, a spus Sirius, trântindu-se pe un scaun lângă Teddy.

         Remus a dat aprobator din cap și și-a închis ochii extenuat.

         — O să fie bine? L-a întrebat el pe Teddy.

          Acesta și-a mișcat capul albastru în sus și în jos, iar Remus a răsuflat ușurat.

         — Măcar atât, a spus Sirius.

         Teddy și-a lăsat capul în jos.

       — Îmi pare rău că v-am cauzat mai multe probleme decât aveați deja.

        — Nu gândi așa, Teddy! Voi aveți mai multe probleme ca noi din cauza condiției lui Lily. Este mult mai afectată decât Harry.

          Teddy și Remus nu au spus nimic după vorbele lui Sirius o bună bucată de vreme.

           — De ce? De ce este așa de extenuată? Cred că o și doare fizic, chiar dacă nu a fost lovită. A zis Remus după câteva minute.

         Teddy și-a scuturat capul și și-a dus mâna la ochi. El însuși era atât de obosit încât nu mai putea să se gândească la un răspuns logic.

          — Sirius? Poți, te rog, să ne lași puțin singuri pe mine și Teddy?

            Sirius și-a ridicat privirea și s-a uitat la Remus.

           — Sigur, oricum vroiam să merg la culcare. A fost o zi plină, a spus el urându-le noapte bună și ieșind din bucătărie.

          Teddy s-a uitat la tatăl lui și a așteptat că acesta să deschidă discuția.

         — Vreau să-ți pun o întrebare care nu-mi dă pace de ceva vreme, a spus el la un moment dat.

          Teddy i-a făcut semn să continue, dorința de a dormi fiind înlocuită de curiozitate.

           — Mă urăști? Ști, pentru cum sunt cu mama ta?

            Teddy a rămas fără cuvinte, întrebarea luându-l prin surprindere.

           — Ai fost chiar mai rău în unele momente, dar nu aș putea să te urăsc pentru asta. Ești tatăl meu, a răspuns el.

          — Ai spus că am murit înainte să ne cunoști, dar cred că-i mai bine așa. Ți-ar fi fost greu cu un tată ca mine. Ai fi fost respins de ceilalți, rușinat și poate ți-ar fi fost și frică de mine.

          — Tată, opreștete! Vorbești prosti. Toată lumea știe cine ești și ce ai făcut. Remus Lupin, un erou. Niciodată nu mi-ar putea fi rușine cu tine, cred că sunt cel mai mândru de cine sunt părinții mei din toată școala. Aș putea să strig în gură mare că ești licantrop, dar tot nu mi-ar fi rușine.

         Teddy s-a oprit să tragă o gură de aer, iar apoi a continuat.

         — Niciodată nu mi-ar putea fi frică de tine. Am fost furios pe tine în unele momente, pentru că ai ales să lupți și ne-ai lăsat pe mine și mama cu bunica. Erau momente în care mi-aș fi dorit ca tu să fi fost egoist și să rămâi cu noi. Mi-aș fi dorit să am părinți ca toți ceilalți, nu să mă uit la poze și să ascult povești cu voi.

        Teddy și-a dus mâna la buzunarul de pe piept și a scos o poză cu el și părinții lui din ziua în care s-a născut, iar apoi i-a întins-o lui Remus.

         — De poza asta m-am agățat toată viața mea. Mereu mi-aș fi dorit să fi acolo, atunci când am primit scrisoarea, când mi-am luat prima baghetă, când am aflat că sunt prefect și șef de promoție, când am luat probele pentru auror și multe altele.

         — Îmi pare rău! A spus Remus.

        Teddy și-a scuturat capul.

        — E în regulă. Ai murit ca ceea ce ai fost toată viața, ca un erou.

        Teddy a zâmbit puțin și s-a uitat în ochii tatălui său.

        — E ciudat să vorbim despre asta.

        — Niciodată nu m-am gândit la o viață prea lungă sau la faptul că aș putea avea un fiu.

         — Eu în schimb am visat să te întâlnesc. Au fost atâtea momente în care aș fi vrut să-ți pot pune întrebări.

          — Cum ar fi?

          Teddy a stat puțin pe gânduri, iar apoi a răspuns.

          — Acum câțiva ani mi-aș fi dorit să te pot întreba cum să vorbesc cu Victoire.

          — Soția ta?

          Teddy a dat din cap.

         — Pe atunci eram prieteni buni, poți spune că am crescut împreună. Petreceam mult timp la familia Weasley, iar Bill o aducea tot timpul să-și vadă bunicii.

         — Oricum nu aș fi știut ce să-ți spun, e un subiect la care nu mă pricep. Crede-mă, nu am nicio idee de ce mă place Tonks.  Cred că ea te-ar fi putut ajuta în astfel de probleme, pe mine mai fi putut folosi la teme, a pus Remus zâmbind.

          Teddy a făcut la fel.

          — Tu și mama? Cum sunteți acum?

            — Suportăm glumele lui Sirius pe tema asta, nu știu ce să fac.

         Teddy a dat din umeri.

           — Mai devreme sau mai târziu tot se va întâmpla, iar după ce plec eu vei uita discuția asta și de existența mea, Dumbledore va avea grijă de asta, dar după se vor întâmpla altele și destinul va avea grijă să fiți împreună, timpul ăsta ar fi un câștig pentru voi. Trebuie să te oprești din a crede că ești un monstru, pentru că, crede-mă, nu ești.  Ești un vrăjitor extraordinar și meriți să fi fericit.

        Remus a zâmbit și s-a dus lângă Teddy, îmbrățișându-l. Acesta a fost surprins, dar după câteva secunde și-a îmbrățișat tatăl înapoi.

          — Mulțumesc, Teddy! Ar trebui să mergem la culcare, a spus Remus.

         Teddy ar fi vrut să mai vorbească cu el, dar ochii îi erau grei, așa că a fost de acord cu tatăl său și a părăsit bucătăria în liniște, un mic zâmbet fiind prezent în permanență pe buzele sale.

************************************