Luptând spre mai bine

30|Un nou început

            Deschise ochii atunci când simți un miros plăcut de cafea și de biscuiți abia scoși din cuptor. Inspiră profund aromele care se combinau atât de plăcut, încât îi făceau o poftă nebună. Atinse partea din dreapta a patului și constată că Axel lipsea. Picase moartă de oboseală și nici nu auzise bine cuvintele de noapte bună rostite de bărbat, că somnul o furase cât ai clipi.

              Își îndreptă spatele amorțit și mișcă ușor degetele de la picioare care o dureau din cauza pantofilor cu toc. Stătuse mai mult de trei ore pe tocuri și cum ea în mod obișnuit nu este o adeptă a acestor încălțări, picioarele sale se simțeau ca și cum ar fi călcat pe cactuși. Își îmbrăcă un pulover vișiniu, cu un bumbac moale, mătăsos și asortă o pereche de pantaloni negri. Ieși din dormitor și îl văzu pe Axel jucându-se cu Judy. Își sărută mama pe frunte și se așeză la masa foarte frumos aranjată, de parcă se așteptau oaspeți.

                — Mamă, avem cumva oaspeți? întrebă curioasă, gândindu-se că poate mama ei își invitase unele dintre prietenele cu care croșeta în weekend.

                 — Nu, scumpo, de ce întrebi? întrebă femeia cu un zâmbet larg pe chip, ochii căprui devenind luminoși, de parcă prin ei puteai vedea soarele.

                 — Pentru că ai pregătit un mic dejun foarte elegant, de parcă ar fi o ocazie specială sau că vom avea invitați. Astăzi mă duc să mă întâlnesc cu domnul Bisson ca să semnez actele pentru apartament, iar de săptămâna viitoare cred că putem să începem să mutăm din lucruri, cât și să facem puțină ordine. Te-ai interesat de școala la care va merge, Judy?

                  — Da, Elora, deja am făcut înscrierea și știm la ce clasă va fi, cât și pe învățătoare. Am vorbit cu tatăl tău și i-am zis că pentru o perioadă mai lungă de timp vom sta cu tine. Ți-am respectat dorința și nu i-am spus că am luat un nou apartament. Dar să știi că eu nu îl pot lăsa de izbeliște oricât de multă ură ai tu pentru el. Este soțul meu, tatăl vostru și indiferent de răul pe care l-a provocat, eu față de el am suflet și conștiință. Nu are cu ce să își câștige existența și măcar bani trebuie să îi dau. 

                 — Indiferent de dragostea ta profundă pentru tata, eu nu îi dau un ban din salariul pe care îl câștig. El în atâția ani de zile nu a fost în stare să facă nimic, mâncam în fiecare zi fasole și cartofi, trăiam într-o sărăcie cumplită, abia de îți vedeai capul de treburi și doar eu știu cum stăteam să ascund din bani doar pentru a-mi rămâne și de o pâine. În locul tău i-aș da ceea ce ne-a dat el nouă în atâția ani de zile. Nu știu, mamă, cum poți iubi încă un monstru, îi răspunde femeii și mușcă dintr-un biscuite.

                  Ceva alb o oprește din a mușca pentru a doua oară din fursec. Privește către mama sa care ignorase ceea ce ea spusese mai devreme și doar zâmbea, se uită către Judy care doar țopăia în sus, iar Axel... unde era Axel? 

                    — Ce este asta? întrebă cu vocea mai mult șoptită și cu mâinile tremurânde. 

                    Îi rămâne în palmă o bucată mică de hârtie, împăturită atent, puțin murdară de ciocolată. O deschide cu grijă, inima ei vrând parcă să iasă din cutia toracică. Cuvintele de aseară, ale femeii blonde, îi revin în minte ca un fulger care străbate cerul.

  „Sper să pot participa și eu la nunta ta cu Axel, care la fel de fricos a rămas. Cât mai curând!"

                     Cu cerneală neagră era mâzgălită hârtia, iar literele scrise caligrafic formau cele cinci cuvinte: „Vrei să fii soția mea?" Le citi, apoi le reciti și ochii săi se umplură instant de lacrimi, așa cum bucătarul lacrimează când curăță o ceapă. Corpul său tremura, mintea nu o mai asculta și privi în jur văzându-l pe bărbat în genunchi lângă scaunul ei, cu un inel firav, cu o piatră în centru așezat de cele mai fine mâini  într-o cutiuță din catifea neagră.

                     Bărbatul cu buzele parcă programate să zâmbească, cu mâna tremurândă, nereușind să aibă control asupra ei, cu expresia feței aproape înțepenită, cu un clipit rar, cu buzele puțin întredeschise, aștepta un răspuns, care pare că i-ar fi redat mobilitatea. Femeia clipi de câteva ori, lacrimi de bucurie prelingându-se pe obraji până la bărbie, apoi aterizând pe pielea mâinii. Se lăsă în genunchi, acum fiind la nivelul bărbatului și îi luă chipul între mâinile sale subțiri și fine. Îi șopti un „Da" plin de speranță, plin de fericire și încântare, apoi îi atinse ușor buzele ca o pală de vânt care mângâie petalele unei flori. Bărbatul îi luă mâna într-a lui și îi așeză inelul pe deget. Îi venea perfect.

                       — Tu ești vinovat pentru tot acest aranjament pompos, nu? îl întreabă surâzând  

                        — Da, eu sunt vinovat. Am vrut să fie ceva special, unic, un moment pe care nu îl putem uita niciodată și de care ne vom aduce aminte chiar și la nouăzeci de ani, pentru că "Amintirea e o seră a fericirilor trecute."

                        Elora privi spre mama sa, apoi spre Judy care îi sări în brațe entuziasmată și o întrebă cu un zâmbet larg pe buze.

                        — Mă vei lăsa să fiu domnișoară de onoare, nu?

                        — Normal că te voi lăsa, vei fi cea mai importantă și frumoasă domnișoară de onoare, îi răspunse surorii sale și o strânse la piept, mângâindu-i părul castaniu, drept și lung.

                        Nu se gândise niciodată că va ajunge într-un asemenea moment și că va simți asta atât de devreme. Timpul parcă trecuse mult prea repede, parcă nu apucase să conștientizeze tot ceea ce trăise până în momentul de față. Simțea că viața ei a fost derulată rapid, iar limbile ceasornicului din copilăriei se învârt fără oprire. Știa că mai are multe de trăit, simțit și experimentat, iar acesta era doar un nou început.