Luptând spre mai bine

7|Taxiul și copilăria

       Stătuse de la ora opt dimineața până la ora patru după-amiaza în biroul ei, verificând toate hârtiile posibile, mergând până la depozit și înapoi, încercând să afle lucruri din anii trecuți, vorbind cu câte un angajat diferit. O dureau tâmplele, o durea spatele din cauza statului aplecat pe biroul de lemn, ochii îi erau obosiți și o usturau teribil, dar simțea că mai poate încă puțin. Un ciocănit o dezmetici din calculele sale și șopti un intră, abia de puteai să îl sesizezi.

— Domnișoară Murphy, este ora 16:40, mai stați? o întrebă bărbatul brunet, care intrase la ea în birou cu un zâmbet larg pe buze.

— Atât de târziu s-a făcut? îl întreabă cu o voce slabă. Mai stau vreo zece minute și după plec acasă, dacă vrei lasă-mi mie cheia că închid eu.

O privi preț de câteva minute, iar oboseala de pe chipul ei era atât de evidentă, încât ai fi putut să crezi că muncise într-un șantier și ridicase jumătate din construcția unei clădiri. Îi lăsă în jos capacul laptopului și aceasta îl privi indignată de tupeul de care bărbatul dăduse dovadă.

— Nu mă mai privi urât, știm amândoi că tu abia de mai poți să îți ții pleoapele deschise, din cauza oboselii. La urma urmelor, e și mâine o zi.

— Bine, mă voi duce acasă, dar lasă-mă să termin ce am de verificat, Axel, îi răspunde bărbatului care nu dorește să îi înapoieze laptopul.

— Cred că trebuie să ai o limită în tot ce faci, Elora, și acum este necesar să te odihnești, accentuând numele, femeia din fața lui ridicându-se de la birou nervoasă.

Își strânse actele care erau împrăștiate pe biroul din lemn lăcuit, își luă geanta de pe scaunul maro, din piele tare și ieși pe ușă, sub privirea bărbatului care zâmbea sub mustăți, știind prea bine că domnișoara manager s-a enervat. O urmări până afară, ea așteptând ca taxiul la care sunase să sosească din clipă în clipă. Rămase lângă ea, luând aceeași poziție ca femeia. Râdea în sinea lui de cât de copilăros poate fi uneori. O atinse pe braț ea pășind în lateral spre partea stângă, zâmbind pe sub mustăți. Se apropie de ea și o atinse iar, ea făcând același lucru ca mai înainte.

Amândoi erau conștienți că se comportau ca doi copii, dar până la urmă, chiar și adulții mai au în sânge acel spirit pueril care nu dispare nici la bătrânețe. Întotdeauna viața din perioada copilăriei este cea mai frumoasă și senină. Copilul nu are griji, nu are probleme, nu trebuie să facă nimic altceva decât să se joace cu tot ce îi cade în mâini. De la noroiul din care făceam prăjituri de ciocolată pe care mereu le lăsam să se usuce la soare, până la luptele între pirați cu bețe care deveneau săbii și leagăne care se transformau, în imaginația noastră, în corăbii uriașe. Sufletul pur al copilului nu poate face niciodată nici un rău, este singurul lucru pe care l-am putea numi perfecțiune.

— Nu vrei să te duc eu? o întreabă pe tânăra de lângă el, spărgând liniștea care domnea.

— Nu, mulțumesc, Axel! Ne vedem mâine, o zi frumoasă, îi ură bărbatului și se urcă în taxiul care abia ajunsese.

— Unde vă duc, domnișoară? întrebă bărbatul de vârsta a doua, cu păr cărunt.

— În parcul central, am nevoie de o pauză, îi răspunde bărbatului zâmbind.

— O zi grea la serviciu, domnișoară?

— Da, foarte grea. Nu mă așteptam ca totul să înceapă atât de brusc și unele lucruri m-au luat pe nepregătite. Credeam că mă voi descurca, dar m-am împiedicat de niște lucruri infime pe care le știam.

— Mama mea mereu îmi spunea Mirel, mamă, nu avea grijă de lucrurile grele, ci ai grijă de cele ușoare. Ca ce lucrați, domnișoară? o întrebă, în timp ce semnaliză de stânga.

— Lucrez ca manager la cafeneaua din dreptul căreia m-ați preluat. Abia ce m-am angajat.

— Tata era manager la o fabrică de pâine. Îi plăcea să umble dintr-o parte în alta și de fiecare dată găsea câte o soluție pentru fiecare necaz care i se ivea în față. Toată ziua stătea în fabrică și muncea cu nenorocitele alea de hârtii și își verifica oamenii, ajutându-i cât îl țineau puterile. Voia să mă învețe meseria lui, de aceea mă lua toată ziua cu el la fabrică. Nu îmi păsa mie pe atunci de meserii, ci doar stăteam tolănit pe un scaun gustând din fiecare fel de pâine. Mirosul pâinii calde îți trezea fiecare simț și atunci când rupeai coaja crocantă, bine rumenită, tot aburul ieșea din miezul alb, pufos care parcă îți striga să îl mănânci. Iar când ajungeam acasă mereu îi spuneam maică-mii că nu îmi e foame. Săraca maică-mea se supăra pe mine, spunându-mi că ea muncește degeaba, eu îndopându-mă cu pâine. Acum, sunt taximetrist, ca fratele meu de altfel, e o muncă tare frumoasă.

— De ce? întrebă tânăra cuprinsă de povestirea taximetristului.

— Ai ocazia să întâlnești oameni de tot felul, din medii sociale distincte, să afli povești de viață care te pot face să lăcrimezi sau care te pot face să râzi în hohote, să îți faci prieteni și ai ocazia să te plimbi prin oraș, văzându-l în ipostaze diferite de fiecare dată. Ați ajuns, domnișoară.

— Vă mulțumesc frumos! Mi-a făcut o plăcere enormă să vă ascult.

— De asemenea, domnișoară!

Toată povestea bărbatului îi creară o stare atât de plăcută, redându-i liniștea interioară de care avea nevoie. Soarele stătea să apună, coborând domol pe cerul de un albastru azuriu, ai cărui nori pufoși, albi, de parcă erau doi bulgări de zăpadă, căpătaseră două forme tare bizare. Una semăna cu un cățel, a cărui coadă fusese ștearsă, iar cea de-a doua cu o floare, fără câteva petale. Iubise întotdeauna cerul și când era mică, stătea nopțile afară, întinsă pe iarbă privind stelele care străluceau, ea asemuindu-le cu niște licurici. Îi era dor de copilărie, de acele zile în care se juca, bucurându-se de fiecare moment.