Luptând spre mai bine

35| Un nou an, o nouă provocare

        Își prinse părul într-un coc deranjat și coborî din așternuturile moi, fine, îmbrăcând un halat din satin, roz pal, având la margini dantelă. Lăsă picurii fierbinți să se prelingă pe pielea catifelată, albă ca laptele și își turnă în palmă un strop din gelul de duș cu miros de ciocolată. Iubea diminețile ca acestea, când afară ningea liniștit, iar ea se bucura de căldură și de o liniște interioară, care îi era străină. Nu se obișnuise cu ideea că forfota și bătălia care se duceau mereu în interiorul ei, făcuseră pace și printr-un miracol dispăruseră în aceste săptămâni.

Mâine deja va fi în alt an, un an care probabil îi pregătise atât piedici, cât și bucurii. Era anul în care se va căsători cu Axel, anul în care surioara sa ajungea în sfârșit în clasa a V-a, un an în care mama ei va putea uita de probleme și necazuri, acordându-și timp. Era un nou început și se temea de tot ce nu putea cunoaște și controla, de tot ce era imprevizibil. Trebuia să își învingă teama și să învețe să se bucure chiar și de lucrurile spontane. Atunci își aduse aminte de citatul pe care i-l spusese Axel într-o seară târzie de toamnă A trai înseamnă să simți și să gandești, să suferi și să te bucuri. Orice altfel de viață înseamnă moarte."

Își înfășură prosopul alb în jurul trupului subțirel, plăpând și ieși din încăperea plină de aburi, lăsându-i să se risipească. Îl văzu pe Axel punându-și ceasul său cu brățară neagră pe care îl avea de trei ani și de care nu se despărțea niciodată. Se întoarse spre femeie, iar aceasta îl întrebă surprinsă de viteza cu care se pregătise, știind că îl lăsase dormind.

— Unde te grăbești?

— Trebuie să mă întâlnesc cu un arhitect pentru restaurant și am încerc să dau de el de câteva săptămâni bune. Acum în sfârșit mă pot întâlni cu el. Cred că am luat tot...am actele, portofelul, ceasul.

— Cum de nu uiți niciodată de ceas? întrebă tânăra curioasă, luându-i telefonul de pe noptieră, pe care sigur îl uita.

— Având brățara din oțel atunci când îl pun la mână simt un fior rece pe care îl am impregnat în minte mereu când mă pregătesc să merg undeva. Oh, da, telefonul, spuse și luă telefonul din mâinile Elorei.

— Să nu întârzii mult că vreau să mergem la patinoar înainte să se întunece și poate mergem să ne și plimbăm prin parc. Am înțeles că este și un târg.

— Sigur, Elora. Mulțumesc! spuse și o sărută pe obraz, femeia zâmbind timid.

Îl privi cum se îndepărtează, lăsându-și telefonul să cadă în buzunarul blugilor negri. Acum erau atât de aproape de a se căsători, iar atunci când îl întâlnise în cafenea nu se gândise nici măcar o secundă că vor ajunge atât de departe. Îi fusese teamă să își lase sentimentele să se dezlănțuie și se ferise de dragoste, știind că este cea mai puternică otravă, dar și cel mai bun pansament. Atunci când începi să te obișnuiești cu ideea că în oameni nu poți avea încredere, când începi să crezi că nimeni nu te va putea iubi pentru că ești defect, că durerea îți este oferită de parcă ar fi un cadou, ai tendința să te refugiezi de tot ceea ce te înconjoară. Chiar și de ceea ce ar putea să te vindece. Oamenii devin orbi la tot ceea ce este frumos atunci când sufletul le este pătat de prea multe cicatrici.

*

Era deja ora șase seara, iar Axel nici măcar nu răspundea la telefon. Îl rugase să vină mai devreme și se pare că nici nu l-a interesat de ceea ce îi spusese. Auzi ușa de la intrare și își luă geaca albă în brațe, iar când ieși din dormitor, Axel ținea în mâini un buchet mare cu trandafiri roși și două artificii.

— Chiar voiam să îți zic că...

— Am auzit telefonul tău și știu că am spus că vin mai devreme, doar că am umblat dintr-o parte în alta și am pierdut noțiunea timpului. Iartă-mă, spuse și femeia dădu din cap în semn afirmativ.

Luă buchetul de trandafiri și îi așeză în vaza albă în formă de lebădă. Își împletici degetele cu cele ale bărbatului, lăsându-și mănușile albe în buzunarul genții. Iubea serile în care se putea plimba prin parc și își lăsa pașii să colinde pe străzile Ashington-ului. Ajunseră în fața patinoarului și după ce cumpărară două bilete, se așezară pe o băncuță de lemn, curățată de zăpadă.

— Picioarele mele pe gheață devin ca două jeleuri. Nu știu cum de am acceptat să merg la patinoar, pentru că sunt mai mult ca sigur că nici bine nu pun piciorul pe gheață și voi cădea.

— Nu te mai plânge atât și vino. Te ții de margine și nu vei păți nimic. Singurul lucru pe care îl poți păți este să cazi sau să te ciocnești cu cineva. Este destul de aglomerat astăzi.

Copii cu părinți, adolescenți, oameni de vârsta a doua și chiar și oameni de vârsta a treia, încercau să își facă loc pe gheață, fiecare dorind să arate de ceea ce este capabil să facă cu propriile patine. Toți aveau un singur scop, acela de a se distra și de a se bucura de ultima zi din acest an. Axel păși pe gheață, ținând degetele încleștate de margine, aproape vineți, în timp ce Elora îl privea cu un zâmbet până la urechi, încercând să se abțină de la a râde.

— Nu mai sta atât de încordat, relaxează-te. Stai cu picioarele mai apropiate, corpul puțin adus în față ca să îți menți echilibrul, privirea înainte, mâinile pe lângă corp și lasă picioarele libere, să alunece lin pe gheață.

— Elora, dacă voi cădea și îmi voi rupe ceva? întrebă bărbatul, privind-o intens cu ochii mari și cu o expresie timorată, având nasul și urechile roșii din cauza frigului.

— Ai încredere în mine? îi întinde mâna, uitându-se în ochii săi ca de cărbune.

— Am cea mai multă încredere în tine, răspunse bărbatul, prinzându-i mâna delicată, dar în același timp puternică.

Și nu își desprinseră mâinile pe tot timpul patinajului. Iar atunci când Axel își pierdea echilibrul, Elora îi corecta postura și îi zâmbea cu căldură, având grijă să îi spună permanent că se descurcă foarte bine. Încrederea este cea mai mare comoară care trebuie păzită cu sfinție când vine vorba de o relație, indiferent de forma ei. Încrederea se câștigă greu, iar atunci când o pierzi, o pierzi într-o secundă și este imposibil să o mai recuperezi. Și chiar dacă ai recupera-o, nu va mai fi niciodată la fel ca înainte.

Ieșiseră de pe patinoar și cum parcul era îmbrăcat într-o mantie albă, atmosfera își pierduse din agitația de mai devreme și liniștea nopții îi cuprinse pe Elora și Axel, care se lăsară conduși de poteca șerpuită. Axel privi ceasul, se opri preț de o clipă și o luă în brațe pe Elora.

Câteva lumini colorară bolta cerească, parcă trezindu-l la viață din întunecimea în care se scufundase. Erau lumini care anunțau un nou an, o nouă provocare, iar Elora își sprijini capul de umărul bărbatului, știind că o dată cu schimbarea anului va fi și o nouă Elora.