Luptând spre mai bine

13| Un parculeț și un trecut

        — La mulți ani, Diana, începură toți să strige spre adolescenta care tocmai ajunsese la vârsta maturității, fata suflând în lumânări.

Își luă fratele în brațe, care îi sărută ambii obraji și îi lăsă în mâini niște chei de mașină. Fata zâmbi larg, cu gura până la urechi, privi spre ai săi părinți și le sări în brațe, mulțumindu-le. Bucuria de pe chipul ei era atât de pură, încât femeia, care stătea retrasă, avea ochii în lacrimi. Cineva îi cuprinse umerii de la spate, făcând-o să tresară.

— De ce plângi, o întrebă bărbatul, care îi sărută pielea fină a obrazului.

— Cred că de emoții, îi răspunde în printre suspine, ștergându-și lacrimile care se aflau la baza ochilor.

— Vino, vreau să îți arăt ceva, îi vorbise femeii și îi prinse mâna firavă, delicată.

Ieșiră pe poarta mare, din fier și o luară în josul străzii. Degetele lui își făcură loc printre degetele ei lungi, subțiri, iar femeia privi spre el. Acesta zâmbi și îi strânse mâna într-a lui, spunându-i că el nu o va lăsa la greu. Cotiră spre stânga și în josul străduței pietruite, iar un mic părculeț se ivi, îmbrăcat tot în beculețe luminoase. Ochii ei căpătară o strălucire aparte și îl trase pe bărbat după ea. De la copacii bătrâni cu frunzele verzi, care se legănau parcă dansând un vals, susținut de rafala de vânt, la bănci din lemn, în alb vopsite, totul era îmbrăcat în luminițe. Acest loc transmitea căldură, bucurie și viață. Se așezară pe o bancă, iar femeia întrebă:

— De unde știai de acest părculeț?

— Când eram mic acest loc era plin cu iarbă, lăsat în paragină, dar măcar avea un leagăn din fier, ruginit, care scârțâia adeseori când te dădeai în el. Neștiind cum să îmi calmez sora când o supăram, o aduceam aici și se dădea în leagăn. De atunci, acest loc a rămas cu totul unic pentru mine, și acum câțiva ani l-au reamenajat.

Femeia zâmbește slab și rămâne pe gânduri. Încă nu uitase momentul în care se dusese după școală în parculețul cu leagăne roșii ca să se dea cu ceilalți copii, iar tata venise cu sticla în mână spunându-i că e o destrăbălată. Acel moment fusese ultimul când ea mai pașise în vreun parc sau când se mai dăduse în leagăn. De cele mai multe ori, când suntem mici nu realizăm anumite lucruri sau trecem peste ele, dar în timp ele ajung să devină mai mult decât niște amintiri urâte. Ridică capul înspre bărbatul care se uită la mâinile lor.

— Știi, întotdeauna am crezut că visele devin realitate, că va exista un moment în care totul va deveni așa cum îți dorești și că nimic nu mai poate strica acel "paradis", îi vorbește, iar acesta ridică privirea spre ea.

Când eram mică mama îmi citea în fiecare seară aceeași poveste cu prințul care se urcă până în vârful turnului și o salvează pe prințesă. După ce mama pleca din cameră mă duceam la fereastră și mă uitam după prințul meu. Știu că stăteam acolo până când mi se făcea somn și frig. Era singurul mod în care adormeam. Atunci a fost singura perioadă în care am avut parte de liniște.

Când am împlinit 10 ani, tata și mama au avut o divergență, mama aflase că tata avea o amantă. Cu toate acestea nu s-au despărțit, dar căsnicia lor s-a spulberat. Tata a luat-o pe drumul băuturii, iar mama s-a afundat în muncă și în griji.

Când am împlinit eu vârsta de 13 ani, atunci s-a născut și sora mea, Judy. Tata nu a acceptat-o de la bun început, cu toate că era copilul lui, a devenit violent și începuse să impună cele mai banale reguli după fața pământului. De atunci a început calvarul, fix din perioada copilăriei. În fiecare zi existau țipete, înjurături sau clipe care îmi făceau fiecare os să tremure. Judy era încă mică, nu conștientiza nimic, dar eu și mama trăiam cea mai crudă și terifiantă viață. Au fost momente când nu aveam ce mânca sau când toți banii se duceau pe băutură, în loc să plătim datoriile. Ne simțeam ca și cum am fi fost supuse la picătura chinezească. Erau zile când o luam pe Judy cu mine la cumpărături, fiind copil, își dorea jucării, iar eu mă prefăceam că nu o aud.

Când eram prin clasa a XI-a, mi-am făcut un prieten și nu doar că eram fericită, credeam că nimic nu poate strica acel lucru frumos și întâia dată experimentat, prima dragoste. Ne întâlneam seara, doar ca să nu afle tata, ne distram cât puteam de mult, râdeam cu gurile până la urechi, dar cu toate acestea, nimic nu este veșnic. Mi s-a interzis să îl mai văd și a trebuit să mă conformez, dar ceea ce m-a durut, nu a fost asta. A fost faptul că după nici două zile el ieșea cu o altă fată.

Singurul motiv pentru care am îndurat atâtea a fost pentru că am visat în continuare la acel paradis. După întâmplarea cu acel tip, am renunțat să mai cred în vise sau în dorințe. Am renunțat să mai lupt cu morile de vânt, pentru că ceea ce trăiam nu avea o rezolvare, atâta timp cât tata nu se schimba. Am ales să îl suport, să înghit atâtea din partea lui, doar pentru a putea să îmi văd sora fericită, tăcu o clipă, își mușcă buza inferioară, apoi continuă:

— Acum, nu mai am încredere în oameni, nu mai am așteptări, nu mai am vise, nu mai am nimic, nici măcar o familie. Am venit aici, în Ashington, doar pentru a fugi de acel calvar, doar pentru a începe o nouă viață și pentru a putea să mă bucur de ceva. Când te-am întâlnit, am crezut că ești la fel ca toți ceilalți oameni de sex masculin pe care eu îi întâlnisem. Mi-ai demonstrat contrariul, iar asta m-a făcut să am din nou sentimente, să zâmbesc, să mă redescopăr, pentru că eu doar mimam ce nu eram. Îmi e greu să spun ce simt, îmi e greu să mă decid, îmi e greu cu orice, îi vorbește bărbatului care o ascultă fără ca măcar să intervină, ținându-și parcă și răsuflarea.

Îi șterse roua de pe obrajii rozalii și îi cuprinse corpul firav într-o îmbrățișare. Femeia își afundă capul în cămașa bărbatului și un suspin îi scapă printre buze. Plângea și nu știa de ce. Nu povestise nimănui viața ei, chiar dacă ce spusese ea acum era o mică parte, femeia se simțise datoare. El avusese curajul să o introducă înăuntrul familiei lui, ea trebuia să îi spună ceva despre persoana ei.