Luptând spre mai bine

4|Mustrare de conștiință?

          Intră în apartament și după ce închise ușa, se așeză pe canapeaua din piele cu capul în mâini, oftând zgomotos. Îi era frică de orice lucru nou pe care nu îl experimentase și mărturisirea bărbatului îi provocă fiori, făcându-i trupul să tremure involuntar. Nu simțise niciodată dragostea pe care un om ți-o poate oferi, nu crezuse niciodată că ea ar putea atrage pe cineva, nu se considerase niciodată un om frumos sau care poate să aibă calități. Ea știa numai de defecte, numai de faptul că o greșeală, chiar și infimă și nesemnificativă poate ucide un om. Nu percepuse niciodată ideea că un om poate să te placă doar prin felul tău de a fi.

Se ridică de pe canapea, lacrimile curgându-i lin pe obrazul îmbujorat, ajungând până în dreptul bărbiei, apoi se scurse pe cămașa albă, umezind-o. Își desfăcea pe rând fiecare nasture al cămășii, încercând să își potolească stare pe care o avea și care îi provoca o durere teribilă de cap. Se sprijini de chiuveta toaletei, picioarele sale devenind moi, și se privi în oglindă pentru câteva secunde. Machiajul său se scursese pe tot chipul, iar urmele lacrimilor erau vizibile din cauza rimelului tuciuriu. Imaginea ei din acel moment era una care, în trecutul ei, nu fusese lipsită și care acum revenise. Îi era dor de mama și de Judi, îi era dor de oamenii care îi readuseră zâmbetul pe buze chiar și în cele mai nostalgice clipe ale vieții, îi era dor de locurile copilăriei în care se simțea în siguranță. Dar știa un lucru, că nu îi era dor de casă. Nu simțise niciodată dorul de casă, poate pentru că în acel loc nu se simțise niciodată fericită, nu avusese parte de ceea ce unii numeau cel mai liniștit loc și călduros în care te poți afla. Pentru ea acest concept nu exista și nu știa când va avea parte de o asemenea plăcere.

Gândurile și frământările sale au fost distruse de telefonul care începuse să sune și pe care îl avea dosit prin buzunarele genții. Îl căută nervoasă și când îl găsi răspunse la el.

— Bună seara, domnișoară Murphy! Îmi cer scuze de deranj!

— Bună seara, cine sunteți, murmură la telefon.

— Știți domnișoară Murphy, astăzi cineva v-a făcut înțepată și având o mustrare de conștiință s-a gândit că ar fi bine să își repare greșeala printr-o invitație la o cină, spune bărbatul de la capătul celălalt și surâde încet atunci când vede că nu primește un răspuns.

— În seara aceasta?

— Este ora cinci jumătate seara, dacă ați putea în jurul orei șapte, v-aș fi recunoscător. Ce spuneți, domnișoară Murphy?

— Te costa mai ieftin dacă îmi spuneai doar un îmi pare rău mâine, când ne vedeam la serviciu, răspunde cu un surâs în glas, iar vocea masculină oftează.

— Să spunem că mie nu îmi place să zic cuvinte, fără să și dovedesc. Faptele mereu vor da mai bine, decât niște cuvinte, care nu cred că te încălzeau cu ceva.

— Probabil că nu, Edvige. Îți accept invitația încântată.

— Mulțumesc, domnișoară Murphy. Vă aștept în fața clădirii în care locuiți, la ora șapte seara.

— Ar fi de preferat să îmi spui Elora.

— Rămâne de văzut, răspunde bărbatul râzând și ea doar își dă ochii peste cap, strâmbând din nas.

Închise telefonul și îi rămânea doar un singur lucru de făcut, acela de a se pregăti pentru cina pe care o va avea în seara aceasta. Acum realizase că viața poate fi foarte imprevizibilă și că totul putea să se schimbe cât ai clipi. Înainte de acest apel plănuise să se întindă în așternuturile patului și să citească din cartea Stâlpii pământului pe care o începuse zilele trecute. Lucrarea lui Ken Follett, din punctul ei de vedere, era un spectaculos thriller istoric care te încântă cu personaje cu personalități puternice, aventuri care te țin cu sufletul la gură și cu detalii impresionante despre construirea mănăstirii Kingsbridge. Povestea pe care ea o citea cu o ardoare puternică, o făcea să se gândească la viața oamenilor de atunci și la cum ar fi fost viața ei.

Îmbrăcă rochia neagră, din mătase, lungă până la jumătatea coapsei, își puse lănțișorul de argint pe care mama i-l oferise de ziua ei când împlinise doisprezece ani și pentru care făcuse eforturi enorme ca să i-l cumpere. Niciodată nu a știut ce înseamnă să nu te îngrijorezi în privința banilor. Mereu a trebuit să se gândească dacă acel lucru îi trebuia cu necesitate sau nu, iar în cele mai multe cazuri renunța la aproape toate dorințele. Să îi spui unui copil că jucăria pe care și-o dorește nu o poate primi, este ca și cum i-ai impune unei păsări să nu zboare. Făcuse acest lucru de multe ori surorii sale care încă nu înțelegea situația în care se afla. De câte ori o lua cu ea la cumpărături, de atâtea ori evita treacă prin fața raionului cu jucării. Se simțea un om fără suflet în acele momente și o soră mai mare care nu își merită omul cu același sânge ca ea.

Își încălță pantofii negri, eleganți și coborî. O mașină neagră, mată, destul de costisitoare, era parcată în fața clădirii. Un bărbat înalt, cu umeri lați, brațe bine făcute, care ieșeau în evidență prin cămașa albă, sport, cu blugii negri, confereau un contrast plăcut. Chipul măsliniu, cu barba aranjată, părul brunet, ochii negri de parcă erau două bucăți de cărbune, îl defineau a fi un bărbat frumos. Își aruncă țigara pe jos și îi zâmbi larg, gropițele din obraji făcându-și apariția.

— Bună seara, domnișoară Murphy!

— Nu îți spusesem să lași aceste formalități? îl întreabă zâmbind.

— Cred că mi-ai mai spus acum câteva ore, dar trebuie să recunosc că îmi place să te tachinez, răspunde râzând.