Luptând spre mai bine

11| O invitație din întâmplare

        Duminică. Când rostește acest cuvânt de fiecare dată îi apare un zâmbet pe chip care nu mai vrea să plece. Își ridică capul de pe pernă, părul șaten, puțin ondulat fiind ciufulit și dat pe față, privește ceasul de pe noptieră care indică ora nouă jumătate. De mult nu se mai trezise atât de târziu, dar oboseala își pusese amprenta asupra ta.

Rămâne culcată pe spate, cu capul pe pernă privind la tavanul alb al apartamentului ei. Liniștea era atât de profundă, încât ceva o făcu să aprindă televizorul, lăsându-l să meargă pe știrile de dimineață. Această liniște profundă o făcea să simtă mai singură decât era. Frica ei cea mai mare era de singurătatea absolută.

Niciodată nu îi plăcuse sentimentul pe care îl resimțea atunci când și mama ei și sora ei mai mică erau plecate de acasă, iar tatăl ei doar stătea pe canapea dormind și turmentat. Parcă în acel moment sufletul ei se ofilea treptat, căpătând nuanțe de galben, trecând la un galben pal, transformându-se în portocaliu stacojiu, la urmă devenind un maro închis, atât de închis încât și cea mai mică picătură de viață se scursese. Era ceva terifiant.

Se ridică în șezut, își trecu mâna firavă prin firele de păr, prizându-l într-un coc dezordonat. Își îndreptă pașii spre bucătărie, pornind cafetiera. Își planificase de ieri ziua de astăzi și abia aștepta să se ducă la florărie să cumpere niște flori în ghiveci și un bonsai, apoi să treacă pe la magazinul de suveniruri pentru o ramă foto. Voia să își personalizeze apartamentul, să devină locul în care chiar se simte acasă.

Își îmbracă salopeta de blugi de un albastru închis, își ia rucsacul de aceeași culoare, paharul cu cafea pe care îl pregătise și încuie ușa apartamentului. Iubise dintotdeauna să amenajeze și acest lucru o făcea cu adevărat fericită. Uneori găsești plăcere chiar și în cele mai neobișnuite lucruri, totul depinde dacă vezi și nu dai cu piciorul la tot.

Privirea ei încerca să cuprindă toate culorile vii, multicolore și încântătoare ale florilor, iar simțul ei olfactiv era într-un adevărat ospăț de parfumuri. Ridică între mâini niște trandafiri mici, roz, într-un ghiveci din lut. Se uită după prețul lor, dar nu găsise nimic. Își întoarse privirea spre fata brunetă care tocmai făcea un buchet mare de trandafiri, albi, roșii și portocalii.

— Nu vă supărați, cât costă acești trandafiri roz? întrebă, fata brunetă venind înspre ea.

— Ar fi trebuit să aibă prețul pe ei, răspunse, și se uită atât pe fundul ghiveciului, cât și pe lateralele acestuia.

Lăsă ghiveciul la locul său și se uită pe o hârtie cartonată, plastifiată. Căută cu degetul pe foaie și răspunse zâmbind.

— Costă 6 lire, doamnă.

— Rămâne atunci, îi răspunse privind în jur după un bonsai. Aveți cumva bonsai? o întrebă, iar aceasta negă din cap, împachetând ghiveciul în folie colorată.

— Uitați doamnă, să vă bucurați de el.

— Mulțumesc frumos, îi răspunse tinerei și păși spre ieșire.

Era fericită că putuse să îi cumpere și știa locul perfect unde să îi așeze, în așa fel încât și ei să se bucure de ingredientele de care au nevoie, dar și ea de locul în care vor sta. Se uita la ei cu drag și nasul său se strecura printre petalele lor mici, rozalii. Înaintă pe drumul îngust, pietruit, dedicat pietonilor, privind trandafirii. Într-o clipă de neatenție, corpul ei firav se izbi de ceva tare, făcând-o să se dezechilibreze, florile căzând la pământ.

Privi spre bărbatul de care se lovise și un zâmbet se întipări pe chipul femeii. Bărbatul se aplecă și ridică trandafirii, care nu doar că fuseseră zdruncinați, dar își pierduseră câțiva dintre boboci.

— Îmi pare rău pentru trandafiri, Elora. Eram atent la telefon, încercând să tastez un mesaj și ...

— Sunt pe jumătate întregi, asta contează. Unde te grăbeai, îl întreabă pe bărbat, atunci când îl vede agitat și nerăbdător.

— Mă îndreptam spre gară, voiam să o întâmpin pe mama, care într-un final s-a hotărât să vină la mine. Tu unde mergi? o întreabă, în timp ce îi analiza costumația care o făcea să pară mai înaltă și care îi scotea chipul senin în evidență.

— M-am gândit să îmi reamenajez apartamentul și îi dau o notă de feminitate, dar să îl și personalizez. Voiam să mai intru la o florărie pentru a căuta un bonsai.

— La tine chiar nu există clipă în care doar să stai calmă, nu? o tachină, un zâmbet larg fiind brăzdat pe chip.

— Nu spuneai că întârzii, Axel?

— Voiam să te întreb ceva, cu toate că știu că poate nu vei accepta, dar merită să încerc. Astăzi este ziua surorii mele, motiv pentru care a venit și mama, aici în Ashington. Mă gândeam că ai dori să vii, mai ales că pe sora mea a încântat-o foarte mult atunci când i-am vorbit despre tine. Știu că e din scurt și poate nu te-ai gândit la o asemenea invitație, doar că și dacă nu ne întâlneam acum, tot te sunam. Accepți, Elora?

— Aș putea refuza după un asemenea discurs, răspunde tânăra, râzând, privindu-l pe bărbatul din fața ei care se tot muta de pe un picior pe altul ca un adolescent.

— Mulțumesc frumos! Totul se ține la mine acasă, în jurul orei cinci. Nu vom fi multe persoane pentru că în genere nu iubim aglomerația și nebunia. Vin să te iau în jur de patru jumătate. Este în regulă?

— Axel, doar nu te mai fâstâcii atât. Este foarte bine și îți mulțumesc pentru invitație, îi răspunde și îl sărută pe obraz, îndepărtându-și pașii.

Omul acesta era incredibil. Niciodată nu se gândise că va trăi și va simți toate aceste momente frumoase pe pielea ei. Se spune că viața uneori te doboară, dar tot ea te ridică. Poate ar trebui să acordăm mai multă atenție clipelor în care aceasta ne ridică decât atunci când ne doboară. Poate noi, oamenii, de cele mai multe ori suntem orbiți de răul care ne-a fost făcut, în loc să ne bucurăm de tot binele primit.

Își alungă gândurile atunci când intră în florărie pentru a întreba de bonsai-ul ei și știa că mai târziu va avea să facă o alegere importantă, ce cadou va cumpăra?