Luptând spre mai bine

8|Sâmbătă e vineri?

    Soneria telefonului o tot bruia și încerca să adoarmă la loc. Era mult prea devreme ca să se trezească. Doar era sâmbătă și era ziua ei liberă. Soneria tot continua să răsune în dormitor, enervând-o cu fiecare bipăit care se repeta din minut în minut, îndemnând-o să caute cu mâna pe noptieră. Luă telefonul și văzând că era un apel, nu alarma, răspunse cu un mormăit.

— Domnișoară Murphy, ați pățit ceva, se auzi vocea bărbatului brunet.

— Edvige? De ce mă trezești atât de devreme, îl întrebă pe bărbat, indignată de faptul că îi stricase visul.

— Murphy, tu știi măcar în ce zi suntem, se auzi un surâs de pe partea cealaltă a telefonului.

— Sâmbătă, răspunse sigură pe ea, apoi ridicându-se în șezut.

— Din nefericire, va trebui să vă corectez și să vă spun că astăzi este vineri și avem de pregătit cafeneaua pentru lansarea de carte.

Se uită pe ecranul telefonului, observând că este vineri și nu sâmbătă, așa cum crezuse ea. Aruncă telefonul pe pat, lăsându-l pe bărbat să vorbească până când va realiza că e în zadar. Alerga dintr-o parte în alta, încercând să nu piardă timpul, dar ea nu putea să se hotărască cu ce să se îmbrace. Până la urmă era un eveniment important, nu era vorba de o zi obișnuită, în care doar stătea la biroul din lemn masiv.

Își îmbrăcă un sacou bleumarin, cu un maieu alb pe dedesubt și o pereche de pantaloni negri. Încălță niște pantofi negri cu toc și aranjându-se puțin în oglinda de pe holul îngust, recapitulând dacă luase tot, ieși pe ușă grăbită. Știa că va întârzia mai ales că trebuia să aștepte un taxiu, ura faptul că era dependentă de taxiuri, autobuze sau alte mijloace de transport în comun. Nu apucase să își dea examenul pentru școala de șoferi și cu prima ocazie când va avea mai mulți bani, o să se înscrie. În fața clădirii în care locuia, o mașină neagră era parcată și un bărbat îmbrăcat în tricou negru și blugi de aceeași culoare stătea sprijinit de ea, jucându-se cu o brichetă. Zâmbi în acel moment și se apropie de acesta.

— Ai treabă, Edvige, îl întreabă pe bărbat, care își fixase privirea pe ea.

— Da, chiar am treabă. Am venit să iau o femeie uitucă, ca să nu facă impresie proastă. O cunoști, o întreabă, un surâs scăpându-i printre buze.

— Da, o cunosc, iar această femeie îți mulțumește pentru ceea ce ai făcut.

Îi deschide portiera mașinii, aceasta șoptind un mulțumesc și îl sărută pe obraz. Nu se gândise niciodată că cineva va face un lucru atât de frumos pentru ea. Se simțea apreciată, se simțea un om, care a primit atât de multe fără să ceară nimic, fericit și împlinit sufletește. Se spune că fericirea constă în lucrurile mici, nesemnificative, pe care în viața cotidiană abia de le observăm. Trecem pe lângă o floare înflorită, gândindu-ne la problemele de acasă, urâm ploaia pentru că ne udă hainele care erau pregătite pentru o întâlnire de afaceri, în fiecare dimineață avem parte de soare, dar noi ne gândim doar că o să murim de cald și nu vom mai putea să alergăm prin parc. Dar în cele din urmă, noi nu vedem nimic din ceea ce ar trebui.

Sunt lucruri neimportante, dar fără ele noi nu am putea exista sau pe care unii dintre noi nu avem parte de ele niciodată. Nimeni nu se bucură de soare, dar un om orb ar da orice ca să vadă soarele, lumina zilei. Nimeni nu se bucură cu adevărat că plouă, dar fără ea recoltele s-ar usca. Nimeni nu se bucură că vede o floare, dar ea ne dă oxigenul de care avem nevoie și în același timp, ne bucură cu al ei parfum. Suntem orbiți de probleme, care pentru noi devin lucruri indispensabile.

Mașina oprește în fața clădirii și femeia coboară, îndreptându-se spre cafenea. Angajații roiau ca niște albine, mutând mesele dintr-o parte în alta, încercând să creeze un spațiu cât mai extins, instalând microfonul, la care va vorbi scriitorul, firele negre fiind împânzite peste tot, iar o clipă de neatenție putea să te coste o vânătaie. Încerca să își ajute subordonații și să îi îndrume cât mai bine, în așa fel încât ordinea să fie menținută.

— Domnișoară Murphy, doriți aranjamentul mic de flori pe mese sau coșulețul cu fructe, o întrebă fata blondă, cu un chip perfect oval, ai cărui ochi verzi îți transmiteau liniște.

— Tu cum ai pune, o întrebă pe fată, care rămăsese surprinsă de faptul că i se ceruse opinia.

— Aranjamentul floral, domnișoară Murphy, îi răspunse femeii, ridicând aranjamentul mai sus.

— Atunci acela va rămâne, îi răspunde zâmbind, și își canalizează atenția spre Edvige care vorbea la telefon, supărarea fiindu-i evidentă pe chip.

Merse spre acesta și îi atinse umărul cu mâna, acesta tresărind, și închise apelul, privind spre ea.

— Este totul în regulă, Edvige, îl întreabă serioasă, fruntea ei fiind brăzdată de mici riduri.

— Da, este totul în regulă. Domnișoară Murphy, am vorbit cu Lia și totul este pregătit de sosirea scriitorului. Știți cumva cine este și ce scrie?

— Îl cheamă Eduard Fillip McGray, este autor contemporan, a cărei opere se încadrează în categoria dramă și acțiune. De ce întrebi?

— De curiozitate și de a nu fi total dezinformat, privind invitatul pe care îl vom găzdui. Ce a fost cu acel sărut pe obraz, o întrebă, o sprânceană arcuindu-se.

Femeia îl privi, rămase puțin pe gânduri neștiind ce să răspundă. Nici măcar ea nu își explica acel gest pe care îl săvârșise doar la îndemnul care venise din interior. Bărbatul încă o privea atent, iar ea doar tăcea. Negă din cap și își îndepărtă pașii.