Luptând spre mai bine

42 Axel|O ceartă zguduitoare

        Își deschise pleoapele cu greu și o lumină puternică îl făcu să îi închidă la loc. Se roti în cearșaful alb de câteva ori și murmură ceva de neînțeles. Se ridică în capul oaselor, își frecă ochii și dădu de chipul Dianei.

— Bună dimineața, frățioare!

— Unde naiba sunt? Și ce faci aici? întrebă Axel, încă amețit și buimac.

— Păi aseară te-a adus Max la noi și ai început să strigi la tata. Ai spus că el este de vină că Elora a plecat de lângă tine, că mereu a vrut să te controleze și să faci doar ceea ce vrea el. După ce ai strigat din toți plămânii te-ai pus pe plâns și nu credeam că am să te văd plângând vreodată, frățioare. Te-a adus Max la tine în cameră și ți-am dat un calmant. Cum te simți acum? întrebă Diana, privindu-și fratele curioasă.

— Atât de prost încât aș vrea să dispar de pe pământ. Încă nu pot procesa informația că sunt tată. Nici măcar nu știu unde este Elora, nu știu cum pot da de ea, nu știu dacă va reveni în Anglia, nici dacă am să îmi văd vreodată copilul, vorbi și lacrimi fierbinți începuseră să se prelingă pe obraji.

Nu își văzuse fratele niciodată doborât la pământ. El o crescuse în mare parte, el îi fusese și mamă și tată la un loc, știa bine cât de mult se chinuise cu ea și cât suferise de-a lungul timpului. Dar cu toate acestea nu îl văzuse niciodată plângând, așa cum o face acum. Îl luă în brațe, iar bărbatul își strânse puternic sora în brațe. Era tot ce îi mai rămăsese.

— Unde e tata? întrebă dintr-o dată Axel, sora lui privindu-l urât.

— Axel, tata nu are nici o vină că tu ai fost idiot. El nu s-a băgat între tine și Elora. Doar pentru faptul că ți-a spus să construiești ceva mai mare, nu o bodegă, a fost că știa că bodega aia putea să creeze conflicte între clienți și...

— Unde e tata, Diana? o întrerupse pe adolescenta de 18 ani, nelăsând-o să își continue fraza.

— Este în sufragerie, fumează, rosti fata, știind că cearta de aseară nu a fost nimic, față de ceea ce urma acum.

Bărbatul ieși din cameră și se îndreptă cu pași repezi către sufragerie. Nu își observă mama care se afla în bucătărie și pregătea micul de jun. Își găsi tatăl stând pe unul dintre fotoliile mari, maronii, trăgând din trabucul său antic și de demult. Își întoarse privirea către Axel atunci când auzi pași.

— Cum te simți, fiule? întrebă, ochii lui Axel aruncând săgeți cu foc.

— Mai ai și tupeul să mă întrebi cum mă simt? Din cauza ta mi-am pierdut femeia care trebuia să îmi fie soție, copilul pe care nu știu dacă îl voi mai vedea vreodată! Toate din cauza ta. Nu ai fost de acord să îmi construiesc barul, ai fost atât de zgârcit încât nu ai vrut să mă împrumuți ca să îmi construiesc propria afacere, să am o bucurie. M-ai obligat să fac ceea ce tu îți doreai, șantajându-mă, și dându-mi bani doar pentru restaurant de lux. Știai bine cât de mult îmi doresc să construiesc ceva cu mâna mea. Uite ce ți-a ieșit din toată asta. Nu mai am nimic. Am pierdut-o pe Elora, copilul, doar ca să mulțumesc și să fac mândru un om care de fapt știe să distrugă totul în jurul său. Ești un nemernic pe care nu îl voi ierta niciodată! strigă Axel, strângându-și atât de mult pumnii, încât pielea se albise.

— Băiete, ți-am vrut binele. În nici un caz nu am vrut să îți stric relația. Am vrut să construiești ceva cu care și tu să te poți mândri, care să nu îți aducă probleme. Eu nu te-am pus să nu îi mai acorzi Elorei atenția ta sau dragostea ta. Nu eu v-am creat conflictele, nici măcar nu m-am băgat în viața ta. Nu am vrut să îmi dau banii pe o porcărie de bodegă. Normal că o construiai imediat, doar că o ceartă aprigă între niște clienți mahmuri poate să îți aducă multe probleme. Tu ești singurul vinovat de ce s-a întâmplat între tine și Elora. Ar trebui să accepți adevărul, nu să învinuiești pe cei din jurul tău. vorbi bărbatul în vârstă care își privea fiul cu tristețe, știind că acum vorbește doar furia din el.

— Tot ce am făcut a fost să te aud măcar o dată că îmi spui bravo, fiule!". Niciodată nu te-am auzit spunând acest lucru. Nu m-ai felicitat pentru absolut nimic, puțin ți-a păsat de eforturile mele de a te face mândru de mine și cât am suferit din cauza aceasta. M-ai lăsat de izbeliște atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine, spunându-mi să mă descurc singur. Credeam că ai făcut acest lucru doar ca să mă ambiționezi. Ți-am demonstrat atâtea lucruri, doar că nu am primit nimic de la tine, vocea masculină a lui Axel deveni aproape o șoaptă.

Mama sa și Diana priveau la cei doi bărbați cum își aruncă frustrările unul pe altul. Știau că dacă se băgau în cearta lor, nu rezolvau nimic, poate doar se creau alte tensiuni. Bărbatul în vârstă își pierduse cuvintele, știind bine că de data aceasta fiul său avea dreptate. El doar încercase să facă din cei doi copii ai săi niște adulți responsabili, care știu să se descurce în orice situație. Dar uitase complet că oricine are nevoie, câteodată, de laude pentru reușita sa, de ajutor sau de un sfat părintesc.

— Atât ai de spus după tot ce ai făcut? întrebă Axel, privind spre tatăl său care doar își freca degetele unele de altele. Normal că nu ai ce spune.

— Axel, nu sunt eu vinovat pentru despărțirea ta de Elora. Recunosc, de restul am o vină.

— Să nu îmi mai vorbești vreodată.

Trecu pe lângă mama sa, aruncându-i o privire întrebătoare de: Ce faci aici? Tu nu trebuia să fi în Bedlington?, dar nu o rosti. Se aproprie de sora sa, o sărută pe frunte și o cuprinse între brațele sale puternice.

— Unde te vei duce acum? îl întrebă Diana, gândindu-se că fratele ei putea să facă vreo nebunie.

— Înapoi în Ashington. Nu mai pot rămâne în apartamentul Elorei, așa că îl voi vinde. Mă voi întoarce în locul pe care mereu l-am numit acasă. Mă gândesc că timpul va rezolva totul. Momentan abia de au trecut două săptămâni de la plecarea sa.

După ce o sărută pe obraz pe Diana, aruncă o privire nostalgică de jur împrejur și plecă. Trebuia să cunoască o viață fără ea.