Blue Side || YoonSeok

🐿

Sunetele sirenelor de poliție, sirenelor de la ambulante, țipetele doctorilor, țipete de durere ale pacienților, suspine. Povesti tragice, atacuri de panică, căderi nervoasă, lipsa de autocontrol. Cafele peste cafele, rugăminți peste rugăminți, și foarte multe mese ratate
Hoseok devenise ca și un robot, de când începuse să lucreze la un spital din Seoul, ca și psiholog, devenise cu totul alte persoană. Nu mai mânca cum trebuia, începuse să consume foarte multă cafea, decât este recomandat, de dormit, nici nu mai zic.
Chiar dacă știa că, își îngrijora enorm prietenii, și că, acasă, îl așteaptă cel mai bun prieten al sau, Mickey; Hoseok nu mai părăsea Spitalul. Ajunsese intr-un fel sau altul, să locuiască acolo.
Turele îi deveniseră duble, nu mai făcea diferența dintre zi și noapte. Chiar dacă era specializat pe psihologie, asta nu îi împiedica pe ceilalți medici să îi ceară ajutorul.
Prietenii lui deveneau foarte îngrijorați, văzându-l pe Hoseok așa, muncind douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile din șapte. De mâncat, abia apuca să mănânce un bol de orez cu alge, și acela pe fugă.
Mereu când avea o întâlnire cu câte un pacient, cabinetul său nu renunță la mirosul de cafea sau de mirosul de flori de cireși, emanat de bețișoarele parfumate. Obict care il ajuta in al tine cu picioarele pe pamant in momentele de criza.
—Hoseok.. Te rog, du-te acasă, stai aici deja de aproape trei săptămâni. Cum crezi ca se simte Mickey, când stie ca nu te-a văzut de aproape trei săptămâni?
—Și ce vrei sa fac, Taehyung. Isi intreaba prietenu care statea acum rezemat de peretele de langa usa, uitandu-se la el cu o privire plina de ingrijorare. Nici când am avut concediu nu am putut sta liniștit, și acum, din nu stiu ce motiv, sunt tot mai multe accidente, abuzuri și toate cacaturile astea. Imi place ceea ce fac, dar crede-mă, sunt terminat psihic, dar nu am ce face.
Ipostaza în care era Hoseok, îl făcea pe Taehyung să își pună semne de întrebare. Niciodată nu îl văzuse pe Hoseok în halul în care arăta acum.
Părul său roșcat era acum ciufulit intr-o maniera elegantă, pielea foarte alba, cearcăne imense sub ochi, și slăbise enorm. Nu îl mai recunoștea, nu mai era baiatul care avea mereu zambetul pe față, și cel care avea mereu grija de copii din spital în timpul sau liber, nu mai era baiatul care împrăștia mereu fericire pe unde mergea. Nu mai era soarele ce strălucea odată. Arata de parca o luna il acoperii, devenind o eclipsa permanenta.
Mereu încerca să îl facă pe Hoseok să plece acasă, măcar pentru câteva zile, pentru a se odihni, și mai ales, pentru a deveni acel Hoseok pe care toată lumea îl știa. Dar acum devenise o stafie.
—Hoseok! A venit iar Kangdae. Și acum chiar e pus pe ceartă, Namjoon intră în cabinetul prietenului său, sprijinindu-se de ușă, si respirand sacadat, semn ca fugise pana la biroul lui Hoseok.
—I-am spus de atâtea ori, ca nu mai suntem împreună, și sincer, nici nu îl mai vreau pe cap, imi ajunge ca stau aici mai mult de cât stau acasa, de când m-am mutat în Seoul, numai pe acasa am dat, și chiar nu mai am chef de el.
—Eu aș sugera să te duci și să îi spui aceste cuvinte chiar lui, pentru ca nu stiu cat mai rezista Changhee cu el la recepție.
În momentul în care Hoseok s-a ridicat de pe scaunul biroului, care deja avea urme ale posteriorului lui Hoseok, simțise cum ceva îi străbate spatele, ca și cum, multe pumnale mici i-ar fi înfipte în spate.
Speriat, Hoseok începuse să respire sacadat, și să se sprijine de birou, gest ce i-a speriat foarte tare pe Namjoon și Taehyung.
—Sunt ok, băieți, doar, ajutați ma să ajung la mucos.
Zis și făcut, Namjoon s-a apropiat de Hoseok, punându-i o mână peste umărul sau, și incepand să meargă încet spre recepție, unde astea un băiat de cam un metru șaptezeci și doi, cu părul negru, și cu reflexi verzi, ochii negri, și cu o privire ce te-ar putea ucide. Nu era îmbrăcat nici prea sumar, dar nici spre elegant, purtând doar un hanorac oversize, alb, și niște blugi albastru deschis. Si totusi, cu toate acestea, personalul spitalului ea deja obisnuit ca prezenta lui Kangdae.
Când Kangdae l-a văzut pe Hoseok, s-a aruncat în brațele lui, strângându-l, dar în aceași timp, făcând o mișcare greșită, și pictând amândoi pe jos. Hoseok scânci de durere, fiind sub Kangdae, și fiind obligat să îi superbe și greutatea acestuia. Pacientii care se aflau pe hol in acel moment le arunca priviri celor doi, neintelegand ce se intampla.
Namjoon văzându-l pe Hoseok cum se prabuseste, alături de baiatul cu păr negru, se repede imediat la Kangdae, ridicându-l de pe Hoseok, care era ridicat de către Taehyung.
—Babe, îl lasi pe ăsta să pună mâna pe mine?
—Kangdae, ti-am acum trei luni, nu mă mai caută, și lasa-ma în pace. Ne-am despărțit, atât a fost. Și nu îi mai spune "ăsta" lui Namjoon, pentru ca este lipsa de respect, și nu este frumos.
—Hoseok, spatele tău... Taehyung încerca să îi atragă atenția lui Hoseok, cu privire la spatele acestuia, văzând cu câtă dificultate se deplasa și își masa mijlocul cu o mână.
—Sunt ok Taehyung, ma descurc. Și tu, spuen aratand cu degetul spre Kangdae, te rog sa părăsești Spitalul, și să uiti de mine. Crezi ca nu știam de toate aventurile tale, chiar dacă sunt în spital, muncind zi și noapte, asta nu iti dădea oportunitatea de a te culca cu toată lumea care are bani, și să nu crezi ca nu știam ca, atunci când nu eram acasă, tu căutai până și ultimul ban.Hoseok stia ca nu era bine sa vorbeasca despre asta in spital, mai ales cadn era ora de vizite, pkus ca acesta era un subiect destul de personal pentru cei doi. A fost frumos cât a durat, și a fost frumos până să ți se urce nebunia după bani. Acum, la revedere, Lee Kangdae. Cu cele spuse, Hoseok se întoarce pe călcâie, și pornește înapoi spre cabinetul său, cu o mână de perete, și alta masandu-si mijlocul.
Ajuns în cabinet, Hoseok hotărăște ca mai bine ar merge și acasă. Simțea cu spatele său era rupt de-a binelea, și abia de se mai putea apleca. La inceput credea ca nu e atat de rau, dar pana in momentul in care Kangdae a sarit pe el, si a simtit cum ceva il inteapa in spate la contactul cu podeaua, a spus nu. Își luase rucsacul care zăcea lângă canapea, de mai bine de trei săptămâni, unde își pune cateva schimburi, încărcătorul, laptop-ul, agenda, clipboard-ul, penarul și dosarul.
Se imbracase cu geaca de blugi, urmând să își i-a ghiozdanul și să iasă pe ușa. Își scoate cheile din buzunarul din față a ghiozdanului, și o incuie, chiar dacă nu avea cine știe ce chestii prin cabinet, prefera ca nimeni să nu îi umble prin lucruri.
Cât străbăta holul lung al spitalului, își cautase castile prim buzunarele gecii. Chiar dacă știa că era mai ușor să cheme un taxi, alesese să meargă cu autobuzul. Simtea nevoie de putin relaxare, chiar si cu spatele ranit. Macar nu se lovise la cap, fiindca la cat de idiot era, sau e, ca inca e, Kangdae, orice e posibil.
Ajuns în stația de lângă spital, și având și norocul ca autobuzul să ajung doar cu câteva secunde după sosirea lui Hoseok, se urcă un autobuz, și porni spre casa.
Poate unii cred ca, dacă ești medic sau psiholog la cel mai mare spital din oras, asta înseamnă să locuiesti și în cea mai luxoasă casa, sau în cel mai luxos apartament, sau poate chiar intr-un penthouse, dar nu este chiar asa. De exemplu, Hoseok, la doar douăzeci și cinci de ani, locuiește alături de cățelul sau, într-un apartament cu două dormitoare, o sufragerie spațioasă, care era combinată cu bucătăria, asta doar pentru ca avea un caine, pe care îl iubeste foarte mult.
Apartamentul în care locuiește Hoseok, are o privirea foarte frumoasă spre întreg orașul, chiar dacă este intr-o zona apropae de periferie, dar nicodată nu s-a plâns, pentru ca zona aleasa era mult mai linistita decat un apartament in centru orasului. Locuind intr-o zona aproape de periferie, are posibilitatea de a ieși fără probleme cu Mickey afara, activitatea pe care baiatul o adora enorm, dar totul până când să devină un robot, care muncește și nu se mai oprește.