White Night | Victon [ DISCONTINUED ]

Capitolul 31

—
Din perspectiva lui Saemi (Dixie)
Ziua meciului

În acea dimineață speram să mă trezesc cu brațele lui în jurul meu, însă tot ce am găsit au fost așternuturile reci și parfumul slab de lavandă lăsat în urmă pe perna sa. M-am ridicat în șezut, lăsând pătura subțire să-mi cadă de pe corp și am rămas surprinsă să simt materialul fin al tricoului său pe pielea mea. Era atât de larg încât îmi aluneca pe umeri, lumina blândă a dimineții mângâindu-mi gâtul și fața, unde încă mai simțeam vag atingerile buzelor sale de noaptea trecută.

Apoi mi-am privit mâinile, am vizualizat în minte cum degetele sale le strângeau pe ale mele și după mi le-am trecut prin pletele decolorate de păr. Unde ești...și de ce nu ești aici? Gândesc și îmi mut privirea pe fereastră. Razele soarelui păreau mai puternice astăzi, păsări ciripind pe crengile copacilor, fiind singurele sunete din acastă zi liniștită. Nici măcar o mașină, nici un suflet pe stradă, doar în depărtare se putea auzi traficul infernal din oraș și, pentru o clipă, mi-am promis mental să fiu mai recunoscătoare părinților mei pentru casa în care locuiesc. Am clipit încet deoarece îmi simțeam genele grele, încărcate cu somnolență și vise, un oftat lung scăpându-mi printre buze involuntar.

Gândurile-mi erau atât încețoșate de somn, abia am auzit pașii lui lini făcându-și apariția în cameră. S-a așezat pe pat, aplecându-se puțin ca să-mi sărute umărul dezgolit, înainte să-și plaseze obrazul pe spatele meu și să-mi îmbrățișeze talia cu brațele.

"— Sunt aici," murmură și chicotesc; probabil a observat cum îl căutam pierdută cu privirea prin cameră. Ieșind în sfârșit din starea aceea, mi-am ridicat mâna să-i ating părul moale de câteva ori.

"— Ești bine?"

Întrebarea mea l-a luat pe nepregătite pentru că l-am simțit tensionându-se brusc, degetele lui strângându-mi și mai tare șoldurile.

"— Da, am rezolvat odată pentru totdeauna problema cu Jaehyun și cu tata..." tonul său era trist, dezamăgirea curgând de pe fiecare cuvânt de-al său. M-am mișcat cu grijă ca să-i dau de înțeles că vreau să mă întorc, și l-am îmbrățișat călduros.

"— Sunt mândră de tine, Subin," spun și mușchii i se relaxează, lăsându-se moale în atingerea mea."Sunt sigură că orice ai făcut e spre binele tuturor."

"— Sper," oftează și se desparte de mine. Doar ce am apucat să-i analizez ținuta - un costum negru cu o simplă cămașă albă, deschisă la primii doi nasturi - care-i venea atât de bine, că mi-a plasat în mână un plic mare și maroniu, deja deschis. Am ridicat o sprânceană, dar am înghițit în sec și l-am deschis, scoțând conținutul. Ochii mei au scanat rapid textul și am rămas uimită, fără să-mi pot abține chicotul amuzat, făcându-mă să-mi acopăr buzele cu degetele.

"— Jung Subin, ești un geniu!" Un zâmbet satisfăcut îi apare pe față și se reazemă de tăblia patului.

"— M-am gândit toată ziua de ieri la cum aș putea să mă răzbun pe Jaehyun, dar asta mi s-a părut cea mai bună metodă."