White Night | Victon [ DISCONTINUED ]

Capitolul 17

—
Din perspectiva lui Dixie

După câteva minute de la prăbușirea candelabrului petrecerea s-a anulat și lumea a început ușor-ușor să plece, dar eu încă eram în stare de șoc. Mâinile îmi tremurau puțin, nu exagerat, dar destul încât să fie vizibil.

Nu îmi dădeam seama dacă eram speriată din cauza a ceea ce se întâmplase, a faptului că aproape am fost zdrobită de o podoabă uriașă făcută numai din cristale ascuțite, sau dacă eram surprinsă că Wyld tocmai m-a strigat pe nume. Pe numele adevărat, cel pe care nu trebuia să îl știe...decât dacă semnele noastre sunt complete și noi doi suntem suflete pereche.

"— Ar trebui să plecăm și noi," brunetul îmi șoptește și își împletește degetele cu ale mele, trăgându-mă blând după el. Un zâmbet mic era prezent pe buzele lui, singurul real printre toate cele false pe care le-a aruncat azi și asta îmi încălzea inima.

Totuși, îmi părea rău că nu am putut fi acolo pentru el. Știam cât de greu i-a fost fiind prezentat atâtor oameni necunoscuți care îi vor doar banii.

"— Da..." murmur, simțind că nu mai am voce și mă las ghidată de el pe covorul roșiatic până la ușa de la intrare. Nici măcar nu am apucat să vorbesc mai mult cu mama lui care îmi era foarte dragă. Ea era singura care chiar mă acceptă ca persoană, în contrast cu tatăl lui care mă disprețuia complet din cauza familiei mele, un rival foarte important al companiei sale.

Văzând că nu are de gând să se oprească, i-am strâns ușor palma în a mea, reușind să-i atrag atenția.

"— Nu le spunem la revedere părinților tăi?"

Ochii lui s-au înmuiat pentru o secundă, dar acea căldură a dispărut la fel de rapid pe cât a apărut, acum înlocuită de o privire rece. S-a întors și a continuat drumul spre mașina lui, un angajat de vârsta a doua așteptându-ne să ne conducă acasă deoarece amândoi am consumat alcool.

"— Am îmbrățișat-o deja pe mama mai devreme, nu cred că se supără dacă plecăm fără să spunem."

"— Și tatăl tău? nici nu am apucat să-i mulțumesc lui Jaehyu-"

"— Stai departe de el," își rotește rapid corpul spre mine, făcându-mă să tresar. Irișii lui ciocolatii purtau o flacără imensă, alături de o emoție pe care nu o puteam desluși ca fiind simplă gelozie, ci ceva mai puternic decât atât.

"— Știu ce fel de persoană e, însă datorită lui sunt teafără acum..." Am încercat să îl calmez, ridicându-mi mâna liberă ca să-i pot mângâia obrazul. Genele sale au fluturat și a înghițit în sec. 

Nu voia să accepte faptul că fratele său m-a salvat, știu prea bine că relația lor e sensibilă. Evitându-mi privirea, mi-a ridicat mâna la nivel cu pieptul său și a plasat-o în dreptul inimii. Obrajii lui s-au înroșit ușor; cumva găseam această imagine străină cu el foarte plăcută și adorabilă.