White Night | Victon [ DISCONTINUED ]

Prolog

—
din perspectiva lui Dixie
(propozițiile scrise italic reprezintă gândurile)

Pașii mei sunt singurii care se aud când intru pe holul lung al academiei.

Ca de obicei, sunt în întârziere!

Nu știu de ce am avut ideea minunată de a mă uita la seriale toată noaptea, însă nu mi-a prins bine deloc. Ochii mă ustură și simt nevoia să evit lumina puternică a soarelui cât mai mult. Cel mai frumos mod de a începe a doua zi de liceu!

"— Bună dimineața, Dixie!" directorul mă salută când iese din birou, ciufulindu-și părul ușor. "Văd că ai întârziat din nou, vechiurile obiceiuri încep să reapară, huh?"

Nu și dumneavoastră! Nu trebuie să îmi amintească cineva de ceva ce știu deja...sunt fără speranță.

Gândesc și îl aud chicotind, imediat amintindu-mi de puterile sale extraordinare.

"— Nu te grăbi! Mino va ajunge puțin mai târziu astăzi din cauza petrecerii de aseară."

Ochii mei se măresc, un zâmbet crescând pe buzele mele.

"— Cum a fost?" îmi aud pentru prima dată vocea în dimineața asta și îmi dreg puțin glasul ce părea răgușit.

"— Aish, nici nu vreau să îmi amintesc. Am alergat după ei toată noaptea! Ai crede că dacă sunt profesori se comportă mai matur, însă aparențele înșeală."

Își scutură capul dezamăgit.

"— Oricum, baftă la ore azi!" îmi zâmbește și se întoarce, dar se oprește ca și când și-a amintit ceva." Astă seară fără Electric Touch sau îl anunț pe profesorul tău să îți ofere 214."

Icnesc numai gândindu-mă la această amenințare crudă și aprob cu o mișcare disperată a capului. A zâmbit și s-a întors pe călcâie, devenind unul cu aerul, atmosfera modelându-se pe lângă corpul său până a dispărut complet.

Conversațiile săptămânale cu domnul director erau foarte plăcute. Mereu îmi aduceau un zâmbet pe buze, asta până când să îmi amintească că nu vorbesc cu un prieten, ci cu cel mai puternic om din academie.

Încep să țopăi de pe un picior pe altul și dau colțul, abia acum reușind să aud toată zarva care avea loc în fiecare zi la noi în instituție.

Uitându-mă în stânga, chicotesc când observ bănci plutind, împreună cu pixuri și caiete. Muse îmi face cu mâna fericită în timp ce se ferește de un penar rătăcit prin aer. Îi răspund la gest și râd când îl văd pe Seungwoo făcând tumbe pe sus. Departamentul de levitație e, cu siguranță, foarte special.

Nu pot să cred că este atât de multă gălăgie și nu e nici măcar nouă dimineața...

Îmi întorc privirea și îl văd pe profesorul lor care abia pășea spre clasă, pe fața lui fiind vizibil cât de mult îl deranjau elevii deja. Cred că nu realizează că îl pot auzi pentru că doar oftează și intră în încăperea haotică.