White Night | Victon [ DISCONTINUED ]

Capitolul 27

—
Din perspectiva lui Jinx

Nu simt nimic special și poate ăsta este unicul motiv pentru care ajung mereu într-o situație ca asta. Închisă între cei patru pereți ai băii, sunetul ploii fiind singurul care îmi alină durerea. Golul din piept nu vrea să dispară orice fac și mă trezesc iar cu lacrimi traversându-mi obrajii. Însă eu nu simt nimic.

Nici atunci când Kai îmi îmbrățișa corpul în moduri în care niciun băiat nu a făcut-o vreodată, nici în momentul în care buzele noastre se atingeau pasional. Da, îl vreau. Îl voiam... în acea clipă spontană de afecțiune fizică. De ce am făcut asta? Se pare că tot ceea ce reușesc mereu e să mă dezamăgesc.

"— Simți și tu asta?" Îmi spune, ridicându-se în șezut. I-am urmat gestul și m-am așezat lângă el, cu respirația greoaie și cu mâinile tremurânde.

"— La ce te referi?"

Un surâs i-a ieșit printre buze.

"— Acest nimic," degetele lui au urcat pe pieptul său, strângând materialul din dreptul inimii." Această durere continuă, îngrijorarea, tristețea care nu vrea să dispară. Ca o umbră care te urmărește continuu."

Cât de ironic, amândoi suntem în aceeași situație și totuși nu putem face nimic să ne ajutăm. Am oftat și m-am ridicat din locul meu, spălându-mi fața înainte să fiu asaltată de întrebări de către prietena mea cea mai bună. Chiar nu aveam starea necesară să mă explic pentru că...cum aș putea să-mi explic ieșirile nervoase când nici eu nu știu de ce sunt așa? Am pășit către bucătărie ca să îmi iau un pahar cu apă înainte să dorm, dar am auzit soneria. Încruntându-mi sprâncenele ușor, scenarii mi-au umplut mintea și am ezitat să răspund.

"— Yah, Lim Seojun, ți-ai uitat telefonul!" Vocea îmi suna extrem de cunoscut, și, căutând în adâncurile minții mele, am reușit să o identific mai repede decât am crezut. Așa că, cu ochii mari și confuzie imensă, am deschis ușa, văzându-l pe nimeni altul decât Kim Mingyu. În carne și oase, arătând mai bine ca niciodată și cu un telefon în mână. "Youngmi...?"

"— Hey, uhm..." Simt că îmi pierd cuvintele pentru o secundă când mă privește. "Seojun abia a ajuns acasă și e la duș, vrei să i-l dau eu sau îl aștepți?"

"— Ce cauți aici?"

"— Ah, poveste lungă. Pe scurt, inundație în apartamentul meu. Stau aici doar temporar până totul se rezolvă!" Mă explic eu rapid, ca să nu își facă altă impresie. Nu-mi dădeam seama de ce mă simțeam atât de timidă sub privirea irișilor săi ciocolatii. Buzele lui formează litera 'o' în semn de înțelegere, mai apoi fiind înlocuită cu un zâmbet larg.

"— Sper că totul va fi okay cu apartamentul tău, poftim!" Îmi întinde mobilul negru. "Jun l-a uitat pe banca din sala de antrenament astăzi, iar eu trebuia să trec prin zonă ca să cumpăr ceva pentru mama și mă gândeam să nu mai aștept până mâine și să i-l înapoiez acum."