Mintea mea încurcată

Capitolul 21

- Serios, Bubu?

- CE? NU TE AUD!!

- CRED CA MUZICA E PREA TARE!! ŞI NU PREA ÎMI PLACE!

- Ce? am zis eu, dând radio-ul mai încet.

- Cred că muzica e prea tare, poţi să o dai mai încet?Nici măcar nu îmi pace! zise el cu un zâmbet sarcastic.

- Nu... Ştii, nu degeaba se spune : ''Driver picks the music and shotgun shuts his cakehole.''. Ai verificat cine e la volan?

- Hâhâhâ... Ce să spun... zise el, bosumflându-se.

- Hai, Jiminy, nu te supăra.

- Cine?

- Hai, gata, am ajuns...

Am oprit lângă căsuţă şi am coborât. Kai se uita surprins.

- Aici m-ai adus?

- Ţi-am spus că e în pădure... La ce te aşteptai? La o vilă cu alei cu flori? Dacă nu îţi place, poţi să pleci oricând, i-am spus tăios.

- De ce eşti acră?

- Nu ştiu... Doar că e foarte special pentru mine locul ăsta şi nu prea accept să vorbeşti aşa despre el.

- Asta era... Şi unde o să dormim? zise el rezemându-se de maşină.

- Ai grijă la ceară! Dumnezeule. În primul rând e vară, deci putem dormi oriunde vrem noi, în cortul care e sus, în căsuţă, şi în al doilea rând, deasupra crengilor ălora e un, ei bine, început de dormitor, dacă vrei să îi spui aşa. L-am început cu tata, dar apoi nu mai voiam să vin aici. Trebuie să îl terminăm noi, dacă vrei, am zis eu mândră şi cu un zâmbet mare pe faţă.

- Bine... Deci presupun că ai tot ce ne trebuie aici, pentru că tu te gândeşti tot timpul la toate, nu? zise el mutându-şi locul pe cioata faţă în cu ţintele.

- Mdea, hai, vrei să urci să vezi cum e înăuntru? aproape am sărit de bucurie zicând asta.

- Hai...

Am urcat şi am alergat bucuroasă spre scaunul mare şi m-am trântit pe el.

- E al meu! Tu poţi să stai pe ăla, i-am arătat un fotoliu micuţ, roz şi plin cu sclipici.

- Dar de ce nu, se trânti pe el, aproape rupându-l. Uite ce comod e, incercă să îşi găsească locul.

- Cum să nu, am chicotit eu.

- Deci ce mai ai pe aici?

Se ridică şi se uită la posterele de pe pereţi şi la desenele mele cu Tom şi Jerry şi fetiţele Powerpuff.

- La astea te uitai tu când erai mică? zâmbi el, cercetându-le mai departe.

- Defineşte ''mică'', i-am răspuns în timp ce scuturam pătura de pe fotoliul mare.

El chicoti încet şi deschise dulapul unde pusesem arcul cel mare.

- Ăsta ce e, Bubu? îl luă în mână.

- E un arc, am gesticulat eu. Uite, faci aşa, mi-am întins mână în spreanţa că mimarea mea e destul de comică, şi dai drumu la săgeată. 'Nţeles?

- Băi, eu ştiu ce e un arc, doar că ce caută aici?

-  Dar tu cu ce te aşteptai să lovesc musca din ţintele de afară?

- Cu mâna, zâmbi sarcastic.

- Poţi şi aşa, i-am întors zâmbetul. Hai să vezi plaforma de sus. 

Am urcat pe o scară, de după trunchi şi am ajuns între crengi. Copacul crescuse, dar nu o distruse aproape deloc. Doar căteva găuri ici-colo. 

- Wow, e mai mare decât mi-o aminteam, am zis eu, iar el chicoti încet. Da, ştiu cum a sunat, am început şi eu să râd.

- Bine, dar pat de unde? Am înteles că trebuie să o terminăm, adică în principiu să îi punem acoperişul, dar de unde aduci tu pat.

- Nu ştiu, dar am o idee de unde putem afla.

Am coborât repede scările, am căutat în dulapul cu schiţele pe care le-am făcut când eram mai mică.

- Uite, aici scrie că patul e în şopronul vechi, de lângă lac. De când nu am mai fost acolo.

- Păi, atunci hai! înşfăcă schiţele şi o zbuchi pe scară.