Mintea mea încurcată

Capitolul 23

Nu am mai venit de mult aici. Cred că încercam să uit de viața mea cea veche... de cum m-a crescut tata. Eram tânără şi naivă. Credeam că dacă plec şi îmi iau o slujbă obişnuită şi mă integrez în peisajul cotidian o să uit, trecutul meu o să mă uite. Şi chiar asta a făcut, doar că mie îmi era dor. Şi îmi era frică să intru din nou în asta singură. Aşa că l-am ales pe el. Nu ştiu dacă am făcut alegerea bună. E slab. E prea încuiat la minte să vadă ceea ce familia mea a văzut de atâtea generații, să citească printre rânduri. Chiar îmi pare rău. Oricum, am ajuns la foişor şi am dat din nou piept cu vechea mea slujbă pe care mi-am dat seama că o iubesc. După cum spune motto-ul familiei : "Învață,  iubeşte, omoară.". Sadic şi sumar, ştiu. Într-un final, după ce amândoi am contemplat vechiul garaj, am băgat maşina şi am scos cheile din contact.
- Îți place?
- Ce întrebare e asta? Normal că îmi place, doar că nu înțeleg. Când îmi vei explica, pentru numele Sfântului Graal?!
- Hai în Bibliotecă. Vrei să stai jos, nu?
- Are o bibliotecă?!
- Ştii cum sunt cărțile alea cu poze încărcate?
- Da. Ce-i cu ele? Noi suntem în mijlocul pădurii!
- Păi, Foişorul are cam acelaşi principiu.  De fiecare dată când îl explorezi, mai găseşti ceva. Şi nu suntem în mijlocul pădurii. Ai să vezi.
Am urcat un set de scări şi mi-am dat seama că Foişorului i-ar cam trebui un pic de curățenie şi întreținere şi mâncare. Totuşi cred că am ceva de băut, dacă țin bine minte.
- Deci asta e Biblioteca, am spus eu , cotind brusc la dreapta şi cuprinzând în arcul brațelor mele o încăpere ridicol de mare a căror pereți erau imbrăcați în rafturi cu cărți, iar în centru erau puse cap la cap mese lungi cu scaune.
- Dar nici nu e mare. Acum ştiu că îți place să citeşti, dar ce mama dracului?
- Stai jos - se conformă- cărțile acestea țin ascunse milioane de secrete, mituri, legende, basme, blesteme, vrăji, exorcizări-
- Ce?!
- Lasă-mă să termin. Şi mărturii din cele mai vechi timpuri. După cum ți-ai dat seama, despre monştrii. Vampiri, vârcolaci, demoni, tulpa, fantome, poltergeist-uri, toți.
- Şi voi ce faceți cu ăştia?
- Primele câteva generații îi prindeau, îi studiau, experimentau pe ei. Acum, eu doar vreau să le văd capul cât mai departe de corp.
- Şi de ce nu am ştiut?
- Am vrut să uit, dar mi s-a făcut dor.
- De sânge şi de a omorî cu sâge rece?
- Nu, de adrenalina, de bucuria de a salva oameni.
- Eşti nebună.
- Nu te oblig. Poți să pleci şi să nu te mai întorci. Mă descurc cu singurătatea. Cum crezi că a fost la facultate? Ai timp până mâine sa decizi.
- Deci tu aia emotivă şi jucăuşă a foat o deghizare?
- Nu m-am schimbat, Kai. Chiar deloc. Aia era partea mea curată, fericită, pură. M-am plictisit ce e drept. De muncă, de beții, de rutina zilnică în care tu ai fost un bonus excelent.
- Bonus? Atât am fost?
- Uite, eu voiam să mă liniştesc, să iau o pauză, nu să renunț şi după ai apărut tu. Nu puteam să plec şi să te las, nu? De asta eşti aici.
- Cred că puteai foarte bine să o faci pentru că nu mai sufeream din cauză că tu ai ales monştrii peste mine.
- Uite, hai mergi într-o cameră şi gândeşte-te. E una pe dreapta cum ieşi pe uşa aia, bucătăria e mai încolo, scrie pe uşă.
S-a întors şi a dispărut. Cum credeam. Slab. Mi se face rău numai când mă gândesc cum m-am prefăcut atât timp. Îmi pun un pahar şi mă cufund într-o carte despre subiectul meu preferat. Demoni.