Pull The Trigger

Capitolul 20 - The new deal

                                          C A P I T O L U L  20 -"THE NEW DEAL"

- Ești bine?

        Aproape că nu sunt în stare nici să îi procesez cuvintele, dar cine m-ar putea judeca pentru asta? E de necrezut dar... e aici. Chiar e aici și brațele sale puternice sunt încrucișate în jurul meu, fața lui este la o proximitate ridicol de minimă de a mea și ochii săi reprezintă cea mai hipnotizantă priveliște din lume în timp ce nu schițez nici cel mai mic gest, rămânând la fel de rigidă ca o stâncă pentru momente lungi și apăsătoare.

- Ce cauți aici? reușesc într-un final să murmur, încă incapabilă de a clipi sau de a mă mișca în vreun fel.

        Expresia îi devine încruntată, însă doar pentru o secundă. Încet, începe să îmi dea drumul din îmbrățișare și revin la loc pe propriile picioare tremurânde. Mă aștept la o îndepărtare bruscă, dar sprâncenele mi se arcuiesc în confuzie când una dintre mâinile sale rămâne să îmi susțină mijlocul, oferindu-mi mai mult o senzație ciudată decât una de confort. Ochii mi se îndreaptă imediat spre locul în care încă mă atinge și urcă înapoi spre fața sa brusc.

- Ce cauți aici? repet, de data suficient de impunător încât să mă încurajez singură să mă dau un pas înapoi. Cum de știai unde sunt? Și chiar mai important, de ce m-ai salvat?

        Privirea îi devine dură în fața șirului meu de întrebări turuite și sunt tentată instantaneu să îmi închid gura la loc. Ceea ce și fac. Înghițind în sec și făcând încă un pas înapoi, mă sprijin de mașina din spate în timp ce aștept răbdătoare să mă dezechilibreze total cu următoarele sale cuvinte. Nu ar fi normal dacă nu ar face-o. Nu ar fi el și eu nu aș mai fi eu.

- Ăsta e modul tău de a-mi mulțumi că tocmai ți-am salvat viața? tonul îi este impasibil și, așa cum am prezis, îmi înmoaie automat genunchii. De ce atât de rece, angelo?

        Chiar dacă e destul de răcoare în parcare și hainele îmi sunt în continuare ude leoarcă, tot nu rămân neafectată în fața valului de căldură care mă traversează din cauza acelui apelativ stupid. Nu am niciun motiv să reacționez așa... însă o fac. Urma aceea de rânjet superior îmi scade curajul și modul în care brațele i se încrucișează la piept îmi reaccelerează pulsul abia calmat.    

- Nu ți-am cerut să o faci, șoptesc, furioasă pe propria persoană din cauza nesiguranței care mi se face simțită în glas. Ar fi trebuit să faci ce știi mai bine și să mă ameninți din nou cu moartea... de fapt, stai! Ar trebui să îi chem înapoi pe tipii ăia chiar eu însămi, ca să te scutesc de un efort în plus.

        Într-un mod atât de familiar, scoate la iveală tot ce e mai rău în mine. Însă de ce simt nevoia să îi port pică pentru ceva care nu ar trebui să mă rănească... cel puțin, nu din punct de vedere moral. E chiar ridicol, dar reușește să mă aprindă cu doar câteva cuvinte aruncate la întâmplare. Mă face să uit de propriile slăbiciuni, de inferioritatea mea incontestabilă și să uit de tot ce e rațional în timp ce mârâi amenințări fără noimă. În plus, urăsc asta, dar are dreptate. M-a salvat și o singură clipă de contemplare asupra motivelor pe care le-ar putea avea îmi dă furnicături.

        Mă aştept la un răspuns pe măsură, mă aştept la o replică care nu se va simţi nici mai mult nici mai puţin ca muşcătura unui câine turbat, mă aştept la un răspuns demn de Antonio Calistro şi de atitudinea sa tipică, însă... aşteptările îmi sunt înşelate când, încleştându-şi dur maxilarul, se desprinde de perete şi mă ocoleşte fără pic de ezitare. Îmi întorc capul spre el stupefiată, dar continuă să mă ignore, înaintând prin parcare de parcă nu l-ar interesa dacă îl urmez sau nu.