Pull The Trigger

Capitolul 2 - Alegerea e a ta

                                             C A P I T O L U L  2    "ALEGEREA E A TA."

  

         Un legănat uşor îmi readuce corpul la realitate cu fiecare moment ce trece. Pot simţi o briză plăcută lovindu-mi tandru faţa şi căldura soarelui îmbrăcându-mi pielea. Un ţiuit sâcâitor încă continuă să-mi domine capul, însă devine mai silenţios pe moment ce îmi simţurile mi se dezmorţesc. Miroase a mare şi zgomotele din jur îmi dau senzaţia că suntem în mişcare. O melodie care nu îmi pare cunoscută răsună vag de undeva din apropiere.

- Lei è davvero la figlia di Bellini?( Chiar ea este fiica lui Bellini?) o voce groasă sparge armonia sunetului de valuri şi motor, reuşind în acelaşi timp să mă facă total conştientă.

- Senza dubbio. Non vedete che è sosia di sua madre? Ha il sangue dei Bellini che scorre caldo nelle sue vene. (Fără îndoială. Nu vezi că e sosia mamei ei? Are sânge de Bellini curgându-i fierbinte prin vene.), o alta răspunde în aceeaşi italiană perfectă.

        Suspin uşor şi îmi forţez pleoapele să se deschidă. Aveam dreptate. Chiar suntem într-o maşină -în una decapotabilă mai exact-. Iar briza şi mirosul revigorant sunt de la apa cristalină care cuprinde împrejurimile. Clipesc apăsat şi mă sprijin mai mult de spătar.

- Tutto quello che vedo è che sembra proprio buona da mangiare.(Tot ce văd e că arată numai bună de mâncat.), unul dintre bărbaţii care ocupă locurile din faţă chicotește gutural, izbucnind într-un râs energic.

- Parlo italiano, sai... (Pot vorbi italiană, ştii...), mă trezesc, mârâind enervată înainte să mă gândesc de două ori.

        Cel de pe locul pasagerului se întoarce spre mine, dezvăluindu-şi dantura perfectă printr-un zâmbet. Zâmbet care nu îmi este străin, pentru că îmi trebuie mai puţin de o secundă să realizez că este tipul de la urmărirea din Londra. Oh Doamne, clar nu mai suntem în Londra!

- Şi s-a trezit în sfârşit! Credeam că vei dormi pe toată durata călătoriei, spune cu amuzament amprentându-i ochii albaştri și limpezi.

        Deci am avut dreptate. Asta nu mai este ploioasa Londră.

- Unde suntem?

- Italia, e rândul celuilalt să îmi răspundă cu un glas la fel de impunător. Sicilia.

        Ciudat e faptul că nu am recunoscut Marea Mediterană după ce am crescut cu imaginea ei mereu prezentă. Fără alte prezentări, suntem înapoi în ţara mea natală, doar că nu am nici cea mai vagă idee cum am ajuns aici şi de ce. Probabil m-au drogat dacă am reuşit să dorm atâtea ore fără să simt nici cel mai mic disconfort.

- Unde mai exact? întreb pe acelaşi ton gol, încercând să mă ridic complet în şezut, lucru blocat însă, de mâinile mele prinse în cătuşe.

- Palermo, cel din Londra rosteşte cu admiraţie pentru oraşul care reprezintă unul dintre cele mai mari puncte turistice ale Italiei. Este frumos, nu-i aşa?

        Mârâind ameninţător când cătuşele îmi împiedică într-adevăr orice mişcare, tonul îmi capătă o nuanţă mai iritată. Totuși, departe de a simți frică sau teroare, enervarea pare să fie unica emoție care să îmi influențeze acțiunile.

- Ce vreţi de la mine?

        Șoferul pare să îmi ignore complet întrebarea, totul în timp ce celălalt izbucnește într-un râs superior înainte să își răsucească din nou capul spre mine pentru a-mi răspunde pe același ton ridicol de nonșalant și amuzat.