Pull The Trigger

Prolog

                                    

                                                                      P R O L O G

          Înainte ca măcar să mă gândesc de două ori, palma mea dreaptă se amprentează aspru pe obrazul său. Forţa impactului îmi face mâna să se simtă în flăcări, în timp ce respiraţia continuă să îmi scape şuierătoare printre dinţii încleştaţi. Însă, de îndată ce adrenalina şi ultima picătură de furie îmi părăsesc trupul, realizez ce tocmai am făcut.

        L-am plesnit. Tocmai mi-am ridicat palma asupra sa şi l-am plesnit dur şi cu mânie, lăsându-i o urmă roşiatică pe chipul său mereu lipsit de expresie. Sunetul contopirii dintre palma mea şi faţa sa continuă să îmi răsune în minte ca o alarmă menită să mă trezească la realitate.

         Frică. Nu. Frică e prea puţin spus. Pură groază pune stăpânire pe întreaga mea fiinţă şi mă trezesc împietrind de şoc sub privirea sa lipsită de viaţă şi de orice urmă de compasiune. Lăsându-mi instinctul să preia conducerea, mă ridic furtunos de pe scaun şi îmi blochez complet orice gând raţional în timp ce picioarele mă poartă în fugă cât mai departe de el. Departe de ameninţarea letală.

        Continui să fug cu respiraţia abia ieşindu-mi forţaţă din piept în timp ce nevoia de supravieţuire mă încurajează să adaug cât mai mult spaţiu între noi. Părul blond şi încâlcit îmi zboară vijelios în toate direcţiile şi picioarele îmi ameninţă să cedeze în timp ce coridorul întunecat şi tăcut este inundat de zgomotele fugii mele disperate.

         În camera mea. Trebuie să ajung în camera mea şi să baricadez uşa, în speranţa că nu va fi suficient de nervos încât să o dărâme. Ştiu că dacă o va face, voi fi total lipsită de speranţă şi fără orice apărare. Să ţip ar fi cea mai mare prostie, considerând că mă aflu sub acoperişul său, înconjurată doar de gorilele sale care nu ar ezita să îndrepte din nou o armă spre mine, dacă ar şti sigur că asta m-ar pune la locul meu.

        Urc scările masive cu viteza unui sinucigaş pe care nu l-ar deranja să alunece şi şă-şi fractureze accidental gâtul, numărând secundele până voi ajunge în siguranţa camerei mele. Sunt fără apărare în faţa unei bestii cu sânge rece, cel mai probabil gata să îmi aducă sfârşitul în noaptea asta teribil de moartă.

        Un miel în cuşca leului pe timpul mesei. Este odios cum victima continuă să aibă speranţă de viaţă până în ultimele clipe, crezând că poate, doar poate, leului nu îi va fi foame. Dar în cazul meu, leul este mânios şi flămând după răzbunare.

        Simt cum inima îmi pompează la viteze inumane în timp ce îmi mai forţez picioarele slăbite să facă ultimii paşi spre uşa închisă care mă desparte de siguranţă, de protecţia pe care mi-o pot oferi patru pereţi în faţa temperamentului său vulcanic dezlănţuit. Dar să fim serioşi, care erau şansele?

        Scâncesc îndurerată când degetele sale se încleştează violent în jurul braţului meu. Suspin alarmată şi tresar când mă obligă să fac o piruetă forţată, lipindu-mă vehement de pieptul său tare.

- Ia-ţi mâinile de pe mine! strig exasperată, lovind alarmată cu pumnii în corpul lui imposibil de clintit.

         Cum am mai spus, o luptă nemilos de nedreaptă.

         Îmi prinde ambele mâini în strânsoarea mult prea dură a alor sale şi deschide uşa împingându-mă violent în ea. Continui să mă zbat agitată în timp ce mă trage fără efort spre patul ce tronează în mijlocul camerei. Nici măcar nu s-a obosit să aprindă lumina. De ce ar face-o? Este un monstru şi monştrii nu au nevoie nici măcar de lumină ca să-şi execute crimele. Încerc cu disperare să-mi desprind mâinile dintr-ale sale şi îmi înfing călcâiele adânc în ţesătura covorului, hotărâtă să nu îl las să mă doboare fără o luptă aprigă.