Pull The Trigger

Capitolul 10 - Truth

                                                  C A P I T O L U L   10 -  "TRUTH"

             Ochii mi se deschid aproape automat când zgomotul din jur mă trezește brusc. Pleoapele mi se strâng la loc, chinuite de intensitatea luminii și un mârâit gutural îmi părăsește buzele uscate. Clipind cu greutate, îmi forțez corpul amorțit să se ridice de pe salteaua patului. Tălpile goale mi se lipesc de podeaua dormitorului dar, încă nu găsesc suficientă forță să mă ridic și în picioare.

- Te-ai trezit, bine. Trebuie să mergem.

        Încă ușor dezorientată, îl privesc absentă în timp ce Leo se apropie de pat și îmi întinde niște haine împăturite. Le iau fără să pun vreo întrebare însă, somnul și amețeala mă părăsesc treptat, aducând la viață prudența și paranoia din mine. 

- Ce se întâmplă? mormăi, așezând hainele deoparte și frecându-mi fața amorțită cu palmele. Unde mergem, Leo?

        Mă doare capul, mă simt mai obosită ca niciodată și ochii continuă să mă usture după repriza de plâns pe care am tras-o înainte să adorm noaptea trecută. Aș minți dacă aș spune că îmi amintesc cum am ajuns în pat...

         Nici nu e nevoie să mă uit în vreo oglindă ca să știu cum arăt... părul îmi este în toate direcțiile și fața pătată de urme de machiaj și plâns. Rochia stupidă în care am dormit arată de parcă ar fi fost călcată în picioare și energia îmi este la același nivel cu felul în care arăt. Deplorabil.

- Trebuie să te duc înapoi la conac, spune și își îndreaptă pașii către fereastră, unde perdelele proaspăt trase lasă toată această lumină obositoare să umple camera. Poți să faci un duș înainte să plecăm, totuși. Tu și cu mine suntem ultimii rămași aici.

        Oh, deci nu sunt singura conștientă de cât de oribil arăt. Pufnesc zgomotos și îmi ridic umerii cu un salt indiferent. Se pare că voi fi mutată în vechea mea celulă - dormitor de lux... nu e ca și cum aș avea vreo preferință în legătură cu locul unde sunt sechestrată însă, chiar vreau să părăsesc locul acesta cât mai repede cu putință. Prea multe amintiri pe care vreau să le las în urmă... Inclusiv pe cea care îl implică pe Calistro plecând de aici mai repede decât aș fi fost eu în stare să mă gândesc la posibilitate. El de ce ar fugi? Eu sunt cea care a fost umilită de ce s-a întâmplat...

- Te simți bine? vocea sa răsună de această dată ceva mai puțin indiferentă, aproape reușind să mă păcălească pentru o secundă.

 "Nu, nu mă simt bine. Noaptea trecută am făcut o greșeală teribilă și acum mă simt de parcă a trecut o mașină peste mine." 

        Aprob din cap cu o clătinare chinuită și reușesc să îmi desprind fața dintre palme. Aproape că înghit în sec când mă întorc, în sfârșit, spre el. Nu e prima oară când mă trezesc surprinsă de calitățile fizice pe care Leo le posedă dar, ce e deranjant e faptul că încă pățesc asta. Complet opus imaginii mele șifonate, el este fără cusur. Părul îi este aranjat la perfecție, hainele fără defect și prezența la fel de impunătoare ca întotdeauna... oamenii ăștia nu încetează să mă uimească cu cât de inumani par.

- Ești sigură?

- Sunt bine, insist, pe un ton ușor mai aspru, sătulă de fiecare moment în care nu sunt nimic altceva decât o epavă vulnerabilă și distrusă în fața lor. Pot să mă duc să fac dușul ăla acum?

        Cumva, mă simt puțin prost pentru că am reacționat așa în fața lui Leo. Dintre toți care îmi vor răul aici, el este singurul care ar fi reușit să mă convingă de contrariu dacă ar fi încercat. Cu toate acestea, situația e pe atât de clișeică pe cât e de stupidă... fata neajutorată vede un erou în prima persoană care pare să o trateze diferit în comparație cu restul. Aș spune că îmi merit soarta crudă pentru o asemenea credulitate, dar nici măcar eu nu m-aș putea condamna într-un asemenea fel.