Pull The Trigger

Capitolul 34 - In-between

                                                      C A P I T O L U L 34 -"IN-BETWEEN"

       Am trăit de mult prea multe ori momente în care ajungeam să regret un lucru imediat după săvârșirea lui. Totuși, nici măcar nu pot spune că același este cazul și acum, pentru că nu simt nimic... absolut nimic. Mintea nu mi se poate împăca cu ideea că am luat o decizie care s-ar putea dovedi catastrofală și nu îmi permite să îmi așez nicidecum gândurile întortocheate. Nu scot niciun sunet în timp ce ignor cu desăvârșire ideea că vehiculul în mișcare mă poartă spre cine știe ce destinație necunoscută. Ignor fără probleme și schimbul de replici petrecut între tatăl meu și oamenii săi, asta în ciuda modului logic în care știu că ar trebui să tratez situația. Nu mă las distrasă de peisajul schimbător de afară și nici nu îmi dezgrop chipul de sub gluga imensă. E ca și cum corpul și mintea mi-ar fi înghețat simultan și pentru totdeauna.

     Simt automobilul oprind cu o frână fluidă și ezit în a reacționa chiar și când portierele se deschid în jurul meu. Tata dispare din dreapta mea parcă într-o fracțiune de secundă și nu durează mult până vocea sa compensează pentru lipsa fizică:

- Emilia, coboară. Am ajuns.

     Brusc, nu e nevoie de mai mult pentru a mă desprinde relativ din letargie. Reușesc cumva să îmi înalț privirea din poală și să o întâlnesc pe cea mult mai hotărâtă și sobră a lui Luciano Bellini. E pentru prima oară când am din nou tupeul să mă uit la el după ce am părăsit aeroportul. Sprâncenele i se înalță în semn de întrebare și găsesc iar forța să fac imposibilul și să mă dezlipesc de pe locul meu de pe banchetă. Loc pe care credeam că am prins rădăcini încă din prima clipă în care m-am așezat.

    Picioarele îmi par oarecum lipsite de vlagă când fac primul pas afară din mașină și mirosul sărat mă învăluie instantaneu. Uimirea mi se imprimă pe chip când realizez unde suntem și nu acord atenție propriei mâini când se înalță pentru a-mi îndepărta gluga de pe cap și a-mi îmbunătății priveliștea din jur.

- Ce căutăm în port? mă aud întrebând.

- În momentul acesta, ce căutăm este să nu ieșim deloc în evidență, răspunsul nu întârzie să îmi fie oferit, pe același ton inexpresiv cu care nu mă pot împăca.

    Sunt gata să pun o nouă întrebare, dar mă opresc când tata revine la sarcina de a dezbate Dumnezeu știe ce subiecte cu unul dintre indivizii proaspăt coborâți din mașină. Îl zăresc pe cel care a avut ghinionul să încaseze câteva lovituri din partea mea aruncându-mi o privire încruntată și aproape că vreau să îmi feresc ochii jenată. Nu o fac, totuși, pentru că nu am niciun fel de senzație de vină pentru ce s-a întâmplat. Am reacționat perfect normal pentru o persoană care ar fi fost pusă în situația mea. Tipul a încercat să mă înhațe și să mă imobilizeze, doar nu era să îl aplaud pentru asta.

- Tată, încep, dar cuvântul mi se pare atât de străin pe buze încât am nevoie de o pauză înainte de a continua. Ce... ce se petrece?

    Știu că ar fi putea considerată o întrebare cât se poate de stupidă. Însă, la fel de bine ar putea fi și o întrebare sută la sută justificată. Ce vreau să știu este cum de Dumnezeu am ajuns în situația de la aeroport, ce căutăm aici și ce urmează să se întâmple. Trei lucruri care m-ar scoate din confuzie și curiozitate.

    Întrerupt din conversația purtată în șoaptă și din care încerca în mod evident să mă excludă, tata nu pare să aibă vreo emoție dominantă pe chip în timp ce se răsucește spre mine și mă privește din plin tăcut. Pentru o clipă mă aștept să fiu mustrată pentru lipsa de maniere și respect pentru indivizii cu care era ocupat să vorbească, dar îmi amintesc totuși, că acestea nu sunt zilele copilăriei mele și că acesta este unul dintre cele mai nepotrivite momente să mă îngrijorez în privința nemulțumirii sale de părinte. Nu doar că sunt un adult acum, dar ideea în sine este pur și simplu ridicolă. Nu l-am mai văzut pe acest bărbat de mai mult de un an și în ultima perioadă l-am crezut chiar și mort. Cred că sunt destule motive pentru a mă plasa în fața oricărei reguli de politețe stupide.