Pull The Trigger

Capitolul 11 - Sins of the father

                                               C A P I T O L U L  11 - "SINS OF THE FATHER"

        Am experimentat ambele fețe ale durerii de-a lungul vieții mele. Cea fizică, atât de constantă în ultima vreme, obișnuia în trecut să vină sub forma unor lovituri superficiale, ca de exemplu, când am spart un pahar și m-am tăiat încercând să aduc cioburile. Puteam simți durerea, puteam vedea semnele ei dar, într-un final, amândouă s-au vindecat. 

        Cea emoțională, trăită mai ales în ultima mea zi acasă, înainte de a decola către Marea Britanie. Am zâmbit, am râs și am glumit neîncetat însă, doar eu știam cât de mult mă termina pe interior să fac acel pas. Chiar și fără a avea semne vizibile, tot puteam simți durerea și, eventual, și aceasta a devenit doar o simplă amintire.

         Dar, nimic nu se compară cu durerea pe care o simt acum.

        Nici măcar nu pot spune nimic. Ochii îmi sunt larg deschiși și goi, lipsiți de orice fărâmă de emoție. Și, nu spun nimic. Niciun sunet nu îmi părăsește buzele în timp ce el mă cară de-a lungul holului, fără să spargă tăcerea dintre noi în niciun fel. Aș încerca să îmi dau seama ce simt acum, să încerc să mă las absorbită în moment și să mă las pradă senzațiilor dar, frica de a nu mă pierde total în durere mă menține un ambalaj gol. Toată panica de mai devreme a dispărut acum însă, a luat cu ea și orice șansă de a avea un echilibru interior. Sunt aproape ca o bombă cu ceas. Când îmi va veni timpul, știu că nu voi mai fi în stare să rămân în control.

- Ar trebui să chemăm doctorul? Dante întreabă de îndată ce intrăm în camera mea, urmărind din dreptul ferestrei cum Calistro mă așează lejer pe pat.

- Nu e nevoie, răspunsul nu întârzie să apară, însoțit de aceeași expresie neutră și tipică lui.

        Capul mi se lovește de pernă cu blândețe și corpul îmi este imediat susținut de saltea însă, niciunul dintre lucrurile acestea nu aduce vreun fel de schimbare stării mele. Sunt la fel de nemișcată și inexpresivă ca o stâncă. Îmi simt ochii grei, de parcă aș putea în orice clipă să izbucnesc în lacrimile pe care le-am reținut atât de mult și capul tropăind de amețeală, semn că incidentul de mai devreme și-a lăsat amprenta destul de adânc asupra mea.

- Emily, ne poți auzi? Leo rostește cu precauție, secându-mă, neintenționat, de răbdare și calm.

        Da, te pot auzi și vedea foarte clar, dar nu mă simt în stare să îți demonstrez aceste lucruri. Și. nici nu vreau să o fac.

- Cred că e încă în șoc, o altă persoană decide să își dea cu părerea, dându-mi de înteles că și Raul s-a alăturat grupului undeva între atacul meu de panică și ajunsul în dormitor.

        Inspir adânc și îmi forțez pleoapele să clipească domol de câteva ori. Dintre toate persoanele care mă înconjoară în încăpere, una singură devine ținta interesului meu, când găsesc forța să îmi mut privirea. Brațele îi sunt încrucișate la piept, postura dreaptă și fixă iar chipul neschimbat. Cu fiecare dată când mă uit la el devin din ce în ce mai nesigură de ceea ce ar trebui să cred. Și să fac. Poate că el este personajul negativ din povestea asta dar, nu este singurul. Iar eu însămi s-ar putea să mă transform într-unul...

        Expir o gură de aer șuierătoare în timp ce mă ridic în șezut și îmi așez picioarele pe podea, pregătită să mă ridic de tot din pat. Echilibrul îmi este încă precar când îmi desprind corpul de pe moliciunea patului dar tot nu se compară cu modul în care amețeala face camera să se învârtă cu mine. Și totuși, îmi las toate probleme în spate, chinuindu-mă să execut câțiva pași șovăitori spre ieșire.