Pull The Trigger

Capitolul 30 - Lost

N/A: Da, da, m-am întors! Vie și nevătămată! Nu mă pricep la astfel de note de autor, așa că o să fiu scurtă: capitolul conține o scenă restricționată. Dacă nu vreți să o citiți, săriți tot ce scrie între semnele acestea "~~~".

Ps: Ascultați melodia! E perfectă pentru capitol ♥

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

                                                                         C A P I T O L U L 30 - "LOST"

         Îmi simt ameţeala intensificându-se când legănatul maşinii în mişcare devine parcă prea pronunțat pentru a-l putea ignora. Pleoapele mi se zbat să se închidă din ce în ce mai mult şi mă trezesc frecându-mi ochii fără încetare când peisajul întunecat de afară începe să se rotească cu mine. Un geamăt chinuit îmi tremură de pe buze şi capul îmi cade în tetieră extenuat.

- Nu adormi acum, acel glas îmi ordonă şi ochii mi se redeschid instantaneu.

         Numai eu puteam să am parte de un asemenea noroc. Mai ales când vine vorba de persoanele cu care ajung mereu să mă trezesc singură undeva. Pufnesc zgomotos şi sunetul nemulţumirii mele umple tăcerea din vehicul. Sunt oarecum recunoscătoare pentru raritatea stâlpilor de iluminat pe lângă care trecem în viteză, pentru că ultimul lucru pe care l-aș vrea acum ar fi să nu mai am avantajul întunericului în timp ce mă încrunt spre un anume mafiot infam înjurând mintal.

       Nu îmi aruncă nicio privire din oglinda retrovizoare şi nici nu îşi ia atenţia de la drum în timp ce reuşeşte să îmi deregleze starea letargică instantaneu. Buzele mi se deschid dornice să mârâie un comentariu acid dar renunţ la idee înainte să o pun în practică. Nu ar avea rost să îmi risipesc energia cu așa ceva. În plus, în ciuda țiuitului din urechi care încă mă asurzește și a amorțelii incomode de la umăr, mă simt relativ mai bine decât atunci când am fost urcată cu forța în mașina asta.

         Ignorând cu înverșunare cealaltă prezență umană din vehicul, îmi strâng buzele într-o linie fină și îmi dezbrac cu prudență cardiganul. Îl arunc nonșalant undeva pe banchetă și îmi dedic întreaga atenție umărului meu stâng. Ezitând și cu dinții înfipți în propria limbă de îngrijorare, mă încumet să îmi ridic brațul până unde îmi permite acoperișul mașinii și apoi să îl rotesc de câteva ori precaut. Sâsâi printre dinți de la prima clipă de durere, însă nu îmi opresc mișcările. Cuprinzând zona îndurerată cu degetele de la cealaltă mână, pipăi în căutare unor deformări sau oase deplasate. Doar câteva secunde mai târziu, pot răsufla ușurată. Nu este fractură, însă i-ar putea folosi niște gheață și o consultație specializată.

         Puțin mai liniștită, mă scufund adânc în bancheta rigidă şi îmi frec blând zona lovită a umărului. Dacă restul rănilor adunate au devenit simple amorţeli după aproximativ două ore de condus, cea care încă pare cea mai gravă dintre ele mă incomodează într-un mod greu de trecut cu vederea.

           Încet, ochii mi se mută spre oglinda retrovizoare, neîntâlnind în mod norocos acea pereche de ochi cunoscuți privindu-mă la rândul lor. Ştiu că e normal să mă simt aşa când vine vorba de el, însă încordarea propriului trup şi starea constantă de alarmare nu fac altceva decât să îmi dăuneze condiţiei deja trecute de limită. Vagă şi relativ lipsită de importanţă, ideea că încă suntem în pericolul de a fi prinşi când suntem cei mai vulnerabili îmi este prezentă în minte, însă nu suficient încât să mă distragă de la problema actuală a lipsei de spaţiu dintre mine şi Antonio Calistro. Cumva, mă simt vinovată pentru că fuga mea este cauza principală pentru situaţia în care ne aflăm acum, însă chiar nu mai am nevoie de mai multe motive să mă condamn în clipa aceasta.